Cum a rămas tata fără mașinuțe? E simplu. I le-am dărâmat eu pe toate. I-am distrus toată colecția de mașinuțe. Atât de cuminte am fost.
Ai mei au avut o viață liniștită și tare frumoasă, până să le stric eu feng shuiul cu apariția mea în viața lor. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, au avut o viață fericită și în primii mei ani de viață, dat fiind faptul că eram precum un bibelou. Nu plângeam, nu râdeam, nu vorbeam și nici nu prea mâncam. Eram o chestie mică pe care o puneau dintr-un loc în altul și nu făcea nimic. Stătea acolo, cuminte.
Ba, mai mult, mama începuse să-și facă serios grijă că-s mută. Asta până chiar am început să vorbesc și și-ar fi dorit să fiu mută. Atunci s-a dus și fericirea lor. Nu i-am pus eu să facă copil, drept urmare consecințele au fost pe măsură.
Când am început să mai cresc, am căpătat o afinitate pentru mașini. Și îmi plăceau atât de tare, încât colecția lu taică-miu de mașini cumpărate din primele lui salarii, am distrus-o. Eram de o curiozitate excepțională și voiam pur și simplu să le dezmembrez să văd ce se află în ele.
Făceam, practic, ce vedeam la taică-miu în service. Dacă el dezmembra mașinile alea mari, eu de ce nu le puteam dezmembra pe alea mici?
El e vinovat pentru asta. De fapt, el e vinovat pentru toate, dacă e să o iau așa. El m-a învățat să iubesc mașinilie și cheile „de vindecat mașini”. Desigur, eu n-aveam chei. Așa că dădeam cu ele de pâmânt până se dezmembrau singure. Era cea mai sigură modalitate de reușită, pentru un ghindoc de 4-5 ani.
O aveam complice pe maică-mea. El și le punea undeva sus, în bibliotecă, printre cărți, astfel încât să nu ajung la ele. La curățenie însă, când le dădea maică-mea jos să le șteargă de praf, îmi făceam de cap. Și doamne, ce îmi mai plăcea să fac asta. Adoram la propriu să distrug mașinuțele alea pe care taică-miu își dădu-se o grămadă de salarii.
Apoi, când m-am făcut și mai mare, am început să-i mai cumpăr eu câte una. Așa, ca să-mi spăl cât de cât păcatele. I-am luat două mașinuțe Ferrari (din câte are întreaga colecție). Ei bine, nici măcar nu le-a scos din cutie ca să nu se pună praful pe ele, să se zgârie sau mai știu eu altceva. Aș putea spune că le venerează.
Pe lângă colecția de Ferrari pe care trebuie să i-o cumpăr în întregime, mai am și o mașinuță teleghidată pe care am găsit-o la Noriel. Nu i-am găsit aceeași mașinuță, dar oricum e foarte faină și sunt sigură că i-ar plăcea. Practic, îi place orice mașinuță pe care o primește, fie că e machetă sau teleghidată.
Și da, știu, am fost un copil adorabil. Am știut să-i mai las să se bucure de viață, apoi m-am bucurat și eu de tâmpenii.
8 comments
Nu-l cunosc pe tatal tau, dar se pare ca-i un om foarte rabdator!
Ahahahahaha! Asta e ultima chestie pe care aș putea-o spune despre el :)). Nu, nu-i răbdător. Se enervează repede. Dar aveam mediator: mama :)).
„demontatoarea de masini ” :)) haha, mi te si imaginez cum faceai cu ele zdraaang de pamant 😀 oricum, frumos gestul tau si cu siguranta impactul emotional a fost pe masura si apreciat de tatal tau
Nici nu-ți închipui tu cu ce fericire le distrugeam eu :))).
E ceva firesc tuturor copiilor. Si eu am spart o gramada de bibelouri atunci cand eram foarte mica. Ideea e ca probabil nu le-ar fi tinut intr-un loc in care sa ajung eu dar toate acestea au disparut in 2 zile, deci nu au avut suficient timp sa le mai ascunda. Ce-i drept, de atunci nici nu au mai cumparat ceva ce se poate sparge sau strica atat de repede, cel putin pana am crescut.
Ahhh, că mi-ai amintit, am spart și bibelouri. Dar nu voit. Mă băteam cu văru-miu cu pernele și, cum se făcea, nimeream numai bibelourile :))).
hahaha, minunatie poza 😀
Mulțumesc, mulțumesc! Știu, modestie oltenească :)).