Da. Și n-am murit. Trăiesc și tare bine mi-a prins. În plus, era singurul loc unde mama își dăduse seama că-mi place să-mi fac somnul de frumusețe din fiecare după-amiază.
Pe vremea mea, 1900 toamnă, nu exista balansoar pentru bebeluși. Așa că maică-mea mă înfofolea bine, bine de tot, mă punea în căruciorul de zi cu zi și mă scotea afară, în terasă, în mijlocul iernii, să-mi fac somnul de frumusețe. Și ce mult îmi mai plăcea! Îmi plăcea orice avea legătură cu zăpada, inclusiv să stau direct în ea.
Eu, în zăpadă.
Desigur, nu mă scotea chiar să ningă pe mine. Eram ferită de treaba asta, sub acoperișul ăla fain de lemn, din terasa din fața casei, cu tot felul de floricele sculptate. Cică mă uitam când la el, când la fulgii de zăpadă, până adormeam.
Probabil, dacă acum ar mai exista mame care să facă asta, ar fi considerate denaturate, că n-au grijă de copii lor, când, de fapt, treaba asta le întărește sistemul imunitar și îi face mai puternici pe micuți. Bine, pe mine nici nu mă vedea nimeni că-s acolo. Eram sub nivelul balustrăzii din bile de lemn, așa că, dacă erau cârcotași, nu prea puteau să-i zică ceva maică-mii.
Acum, când stau să reflectez asupra unor momente pe care mi le amintesc doar din povestirile părinților, îmi dau seama că, bebeluș fiind, mi-ar fi plăcut mai mult să adorm într-un balansoar pentru bebelusi cum sunt cele de la Noriel. Așa, drgălașe. Și nu doar că-s drăgălașe, ci și pentru că somnul legănat este întotdeauna cel mai dulce.
Îmi amintesc (de data aceasta din propriile mele amintiri și nu din poveștile părinților), că cel mai plăcut era când mă puneau pe picioare și mă legănau. Sau când mă lua bunica în brațe și mă legăna să adorm (eram ceva mai mare și nu mai încăpeam în cărucior).
Bine, legănată pe picioare adormeam instant. Când mă lua bunica să mă adoarmă, pe principiul: „Hai, mamă, să o adormi tu pe bunica legănat”, eu chiar făceam asta. Deși, ideea era să mă adoarmă ea pe mine, eu o ascultam întocmai și în vreo 10 minute mă întorceam victorioasă la mama în bucătărie să-i spun că am adormit-o pe bunica și acum pot să mă duc să mă joc liniștită.
Mna, eu am fost un copil cuminte doar până să apuc să vorbesc și să stau pe piciorușele mele. Până atunci, unde mă puneau ei acolo stăteam, ca o statuie. După aceea, am început cu năzbâtiile din plin. Sau, hai să le zicem copilării. Parcă sună mai drăguț așa, nu? Până la urmă, care copil din lumea asta nu făcea și el măcar o dată invers de cum i se spunea, nu?
P.S.: Și acum, adult cu acte-n regulă fiind (buletinul spune asta, în timp ce fizicul meu neagă constant), recunosc că-mi place să dorm legănat. Adorm mult mai repede, iar studiile mele spun că de fiecare dată când adorm legănat am un somn mai odihnitor, o bună dispoziție și mai mult chef de muncă a doua zi.