Au trecut două zile de când s-a dus 1 iunie. Dar mie abia acum mi-a venit să scriu despre asta. Despre cum a trecut 1 iunie prin viața mea. Sau cel puțin zilele de 1 iunie de care îmi amintesc eu, că nu-mi mai amintesc de toate. Memoria mea e scurtă. Și, din când în când, mai șterge din amintiri singură singurică, ca să facă loc altor amintiri, mai actuale și nu neapărat mai frumoase.
Spre exemplu, habar nu am cum a fost primul 1 iunie din viața mea. Și nici nu mi-a povestit cineva de ziua de 1 iunie de când aveam eu câteva luni și eram un bebe drăgălaș. Singurele chestii pe care mi le amintesc din perioada aia, povestite de ai mei, sunt faptul că eram foarte cuminte, un fel de bibelou pe care unde îl puneai acolo stătea, nu prea plângeam, ai mei nu prea au știut că aveau copil, n-am vorbit până pe la 3 ani de mă credeau mută, multitudinea de triciclete pentru copii pe care le stricam eu într-un fel sau altul și așa mai departe.
Din amintirile mele vagi, știu că ieșeam cu taică-miu prin parc, sau pe centru și ne plimbam. Uneori desenam și eu pe asfalt și participam în cadrul activităților care erau organizate de ziua de 1 iunie. Era o perioadă frumoasă. Și anul ăsta am fost fascinată, plimbându-mă prin București, de diferitele spectacole în aer liber și așa mai departe. M-aș fi băgat și eu pe acolo printre ei, că nu prea m-aș fi deosebit.
Cea mai marcantă amintire de 1 iunie
Însă, dintre toate zilele de 1 iunie pe care le-am trăit până acum, 21 la număr, îmi amintesc cu drag de una. Știu doar că eram la grădiniță și era duminică. Plecasem cu tata în parc, la teatrul de vară din parc, unde erau diferite spectacole pentru copii și recitaluri. Pe scenă, acolo, urcau copii care spuneau poezii și primeau premii. Și eu, plină de curaj, m-am înscris pe listă. Mi-a venit și rândul, am urcat, am primit microfonul, am deschis gura, n-am scos niciun sunet, m-am panicat și am plecat în timp ce toată lumea se holba la mine, iar tata era undeva în spate și aștepta să spun ceva.
Și uite așa, de atunci, am rămas eu cu o frică de a vorbi în public și mult timp m-am ferit asta. Pentru că am trăit cu o frică față de cum m-ar putea judeca lumea din fața mea. Mereu mi-a fost frică de ceea ce ar putea spune alții, ceea ce nu-i neapărat ok. Chiar și acum, dacă sunt nevoită să vorbesc în fața unor persoane, fie că e una singură sau sunt mai multe, am o oarecare reținere. Dar apoi mă gândesc că asta e, orice ar fi, oamenii din jurul tău te judecă oricum pentru că stă în natura noastră omenească să-i judecăm pe ceilalți și să ne slăvim pe noi.
Nu prea mai am alte amintiri de 1 iunie. Cam astea-s toate: ieșiri, joculețe, triciclete și blocaje.
2 comments
Cam trist! Acum, cictind ce scrii tu, imi dau seama ca nici eu nu stiu prea multe de 1 iunie. Nici nu stiu daca se serba ceva… Parca imi aduc aminte asa vag ca imi cumpara mama cate ceva de 1. A, si ca primeam bani de la matusi, de ziua copilului.
Nu-i chiar trist. E normal să pierzi din amintiri ca să se formeze altele 😀