Da. Ocară este cuvântul corect. Ocară, nu secară. Nu, nu-s incultă. Da, știu opera. Și da, spectacolul de teatru nu este interpretarea operei respective. Sunt două lucruri total diferite și independente una de alta. Bine, nu chiar independente. Primele cinci cuvinte sunt identice. Diferența se face între secară și ocară care, ca să vezi, nu înseamnă același lucru nici în Universul ăsta și nici într-altul paralel. Dar bănuiesc că tu deja știai asta și doar mă considerai pe mine incultă.
Când mi s-a spus prima dată: „Hai să vezi De veghe în lanul de ocară!”, mi-am zis: „Băi, ești nebun?”. Adică, mă gândeam că regizorul nu și-ar greși numele propriului spectacol, așa că m-am apucat și am citit de încă vreo cinci ori, dar îmi dădea același rezultat. Așa că am luat-o pe litere. Și tot aia mi-a dat. Apoi, ca să nu par tâmpită și să-l întreb pe el dacă nu cumva acolo trebuia să fie secară, am căutat evenimentul pe Facebook și am văzut că așa scrie. Abia apoi m-am convins că ăsta trebuie să fie numele adevărat al spectacolului, că nu-i nicio greșeală și brusc a devenit și mai interesantă și atractivă pentru mine. Atât de atractivă încât mă rugam la sfinți să se facă mai repede Duminică să văd despre ce-i vorba în spectacolul asta.
Și, dacă a început într-un mod comic, tot comic a și continuat, căci spectacolul e comedie totală. N-am râs niciodată, în viața mea la un spectacol de teatru (bine, n-am eu prea mulți ani și nici n-am prea văzut eu multe piese de teatru – asta pentru că la Târgu-Jiu, în liceu, când îmi cumpăram abonament la teatru, vedeam aceleași piese în fiecare an), cât am râs acum. Am râs cu lacrimi. Efectiv, la un moment dat, nu mai puteam. Mă dureau toți mușchii posibili din corp. Toți. Absolut toți. Am ieșit de acolo plină de energie și în același timp puțin melancolică. Dar asta nu o să înțelegeți decât dacă o să vă duceți și voi la Godot Cafe Teatru să vedeți și voi spectacolul în regia lui Alexandru Unguru, ce-i are ca protagoniști pe însuși Alexandru Unguru și Mișa Șerban (deci fata asta e o dulceață în piesă; îți vine așa să te duci la ea pe scenă și să o strângi în brațe de cât de drăgălașă e și de cum își spune replicile – ododododo).
Povestea spectacolului e una cât se poate de banală. Și tocmai banalitatea ei o face genială. Sunt problemele de zi cu zi ale unui om normal și bețele pe care ți le pune karma în roate fix atunci când îți e și ție lumea mai dragă. Avem doi foși colegi la UNATC care vor și ei să pună în scenă un spectacol de teatru. Totul pare simplu. Scenariul e pregătit. Replicile par să fie învățate. Cheful de muncă vine pe parcurs. Sala există și ea. Doar că, așa cum am zis și câteva rânduri mai sus, NU te poți pune cu karma. Karma e o nesuferită în 99.9999% din timp. Și prin nesuferirea ei, face ca viața, privită din perspectiva celor din jur, să pară o adevărată comedie.
Știi tu momentele alea în care totul începe să meargă prost? De la repetiții, până la aprobări fără compromisuri? Știi? Știi? Știi? Ahh, nu știi? Păcat. Du-te și vezi spectacolul. Du-te să râzi de nenorocirea altora. Nu de alta, dar și ei cred că râd acum. Pentru că, pe cuvântul meu, e foarte tare. Și eu chiar mi imaginez și în realitate fix ca în spectacol. Iar asta face toată scena din mintea mea să fie și mai comică.
Așa cum am mai spus și în articolul despre spectacolul de teatru Köln, Alexandru Unguru scrie niște texte geniale. Omul ăsta o să se facă din ce în ce mai mare și eu pot să mă mândresc că-l cunosc! PAM PAM! Drept urmare, zic să urmăriți pe pagina de Facebook a evenimentului când se mai joacă spectacolul ăsta și să vă duceți să o vedeți. Pe bune că merită o astfel de porție de râs în meniul vostru într-o zi. E sănătoasă. Cred că e mai sănătoasă decât orice alt tratament existent pe pământul ăsta pentru orice boală dubioasă.