Când eram mică (doamne, de câte ori am folosit sintagma asta pe blog) îmi plăcea foarte mult să fac puzzle-uri. Și acum îmi plac puzzle-urile, doar că acum nu mai am deloc timp de niciun puzzle. Un puzzel îți mănâncă foarte mult timp, mai ales dacă ești ca mine și nu faci azi câte puțin, mâine câte puțin, ci pe tot odată.
Dacă mă pun pe un puzzle, nu plec de lângă el până nu-l termin. Așa că, având în vedere timpul meu aproape inexistent pentru mine, mai bine nu mă apuc că, decât să mă amărăsc că nu-l termin când și cum vreau eu, mai bine stau în banca mea.
Țin minte că, prin clasele primare dacă nu mă înșel, mi-au pus ai mei în brațe un puzzle de la Noriel, de o mie de piese, destul de dificil, că era cu o locomotivă undeva într-o pădure sau ceva și era super mult negru și super mult verde și da, era greu să-ți dai seama care piesă vine unde.
Însă, acel puzzle era tare drăguț și m-a captivat. Am stat o zi întreagă să-l fac, singură și nici nu vă puteți închipui fericirea de pe chipul meu atunci când l-am terminat. Eram de o mândrie incredibilă. Mă lăudam peste tot pe unde apucam și o făceam chiar de mai multe ori. Iar acum, acel puzzle stă frumos, în cutie, la loc, nestricat. Când mă uit la el, crește inima-n mine de fericire. E un fenomen pe care nu l-aș putea explica în cuvinte.
Probabil că, pentru un copil, la vârsta aia, să termine un puzzle care i se părea de-a dreptul imposibil, era ceva cu adevărat măreț. Iar măreția aia a rămas undeva, în subconștient și, de fiecare dată când îl văd, se activează. Da, da, da! Probabil că asta trebuie să fie.
Ai mei m-au îndemnat tot timpul să fac tot felul de puzzle-uri, ca să-mi dezvolte abilitatea de a face conexiuni rapide. Și, cred eu, dacă ai un copil, ar trebui să-i pui un puzzle în brațe. Un puzzle o să-l dezvolte. Și, desigur, chiar și tu, om mare, te poți apuca de puzzle-uri.
Am niște prieteni, Teodor și Andreea, care sunt pasionați de puzzle. Ei mereu își ia câte unul. Și îmi povesteau ei doi că puzzle-urile astea i-au ajutat foarte mult să facă conexiuni mult mai rapide și să deslușească anumite situații cheie, dificile. Iar treaba asta mi-au demonstrat-o recent, când am fost într-un Escape Room. Analizau rapid fiecare chestie și-și dădeau seama în ce loc vine pisa puzzle-ului repectiv căci, în definitiv, un Escape Room este în sinea lui un puzzle ale cărui piese trebuie să fie puse frumos la locul lor.
Acum, dacă vă mai amintiți voi, cu vreo săptămână în urmă v-am spus ce mi-aș dori eu de Crăciun. Ei bine, acum mai puteți adăuga pe listă și un puzzle, în caz că vreți mai multe opțiuni.