Pot spune că am avut o copilărie fericită, de care îmi aduc cu drag aminte. Ai mei au încercat să-mi facă, mereu, toate poftele. Îmi cumpărau jucării de toate felurile și tipurile și mă plimbau peste tot pe unde aveau ei posibilitatea. Cel mai mult îmi plăceau maimuțoaile de pluș (care, de fapt, îmi plac și acum), mașinuțele și uneltele tatălui meu din service.
De când eram bebeluș, jucăriile mele erau mașinuțele. Nu prea îmi plăcea mie să mă joc cu jucării de bebeluși pentru fetițe. Nu. Eu eram băiețoasă încă din fașă. Mie-mi plăceau mașinuțele. Dar mai mult de atât îmi plăcea să le distrug. Apoi, când am mai crescut, mi-au plăcut maimuțoaiele. Și să lucrez cu taică-miu în service. Mă vedeam ca pe cel mai de nădejde ajutor al lui. Poate și de asta mă băgam pe sub mașini, cu el. Și ar mai trebui să subliniez faptul că știam toate cheile posibile și imposibile, unde se aflau și la ce se folosește fiecare împarte. Apoi am crescut și au încercat să mă îndepărteze de zona asta. Și le-am uitat. Dar încă le mai știu locul și aș putea nimeri o cheie de 14 fără să mă uit neapărat la ce scrie pe ea.
Dacă te întrebi ce-mi place acum, ei bine îmi plac maimuțoaiele, după cum am spus mai sus. Și-mi mai plac și mașinuțele. Deseori când merg prin magazine stau și admir diferite mașini cu radio-comadă și alte din astea. Mă transform într-un bebeluș. Și cred că am să fac asta indiferent de vârstă, în special atunci când o să am propriul meu copil. O să fiu mai copil decât el, că de ce nu?
Când eram bebeluș, prima mea jucărie a fost, ce-i drept, un maimuțoi de pluș. Un cățel pe care-l purtam peste tot. Până l-am pierdut. Apoi m-am îndrăgostit iremediabil de ursul tot pe care încă îl mai am. L-am luat cu mine și la facultate. O să rămână jucăria mea de suflet pe care nu, nu o să o dau copiilor mei decât atunci când vor mai crește și am să fiu eu sigură că nu mi-o fac praf cum am făcut eu cu jucăriile tatălui meu.
Am oscilat între jucării. Mașini, maimuțoaie și chei. Ce nu mi-au plăcut niciodată,ei bine nu mi-au plăcut păpușile. Nu le-am suferit. N-am avut un motiv anume. Pur și simplu.
Acum, pentru copii, sunt tot felul de jucării care mai de care mai sofisticate care pe vremea mea nu erau (cum sună asta cu „pe vremea mea”). Toate sunt însă drăgălașe la timpul lor. În special chestiile alea de zdrăngănit. Doamne ce-mi mai plac. :))