Mașinuțe. Sunt înconjurată de mașinuțe de când mă știu. Avea tata o grămadă de când era el mic, iar eu mă jucam cu ele. Sau, mai bine spus, le dărâmam. Doamne, ce-mi mai plăcea să fac asta. Aveam așa o plăcere malefică să le distrug. Deși, eu vedeam această acțiune ca pe una educațională. Încercam să aflu ce se află dincolo de caroserie. Am fost pur și simplu un copil curios de mic.
Îmi plăceau mașinuțele. Machetele. Însă, mai mult decât acele mașinuțe, îmi plăceau mașinile cu radio comandă. Cele pe care le puteai manevra și le puteai trimite direct în dulapul din față sau în ușă. Sau în perete. Depinde care era mai aproape sau care se nimerea să aibă mai mult noroc. Și aici aveam o bucurie mai mult decât malefică să dau cu mașinile lui taică-miu în ce apucam. POCul ăla îmi făcea ziua. Era sursa fericirii copilăriei mele.
Când mă duc prin mall, că tot stau vis-a-vis de el, aproape că nu e dată să nu intru prin Noriel și să nu mă uit la mașinuțele de pe rafturi. Și mi-am zis că, într-o zi, când voi strânge niște bănuți, o să-mi cumpăr cea mai faină mașinuță cu radio comandă pe care o au ei pe raft. Numai să mă fac eu mare.
Și, ca să vedeți că m-am maturizat, nu vreau mașinuța asta ca să dau cu ea de toți pereții. Ba din contră. O vreau pur și simplu ca să mă bucur de ea și să o ghidez pe unde am eu chef. Chiar și prin parc, ca să am motiv să fac sport și să alerg după ea :)). Știu. Am, uneori, idei foarte trăsnite. Nici eu nu știu de prea multe ori ce e în mintea mea. Ceea ce e destul de grav.
Apoi, dacă tot cumpăr o mașinuță, poate i-o dau și lu taică-miu să se joace cu ea. Asta după ce a lui, luată din primul lui salariu, a fost dărâmată la propriu de mine. Și de pereți și dulapuri, că nici astea nu s-au dat la o parte din fața mașinuței, când o trimiteam eu într-acolo. Aș putea spune că nu-i în totalitate vina mea.
Am să revin cu un articol când o să am în posesia mea mașinuța respectivă. Promit.