Tocmai mi-am luat un puzzle de 3000 de piese. Găseși ceva similar, aici. Îți zic eu, dacă vrei să faci cadou cuiva, un puzzle este cadoul perfect.
Bine, nu știu ce a fost în capul meu. Că eu cu răbdarea stau cam prost. Bine, de multe ori nu știu ce e în capul meu. Spre exemplu, atunci când îmi uit geanta cu tot cu portofel în Cinema City din Afi. Sau când îmi uit căciula undeva pe un scaun prin Sun Plaza și merg să o caut ca bezmetica peste tot. Sau atunci când lumea mă salută și vrea să mă ia în brațe că nu m-a mai văzut de mult, iar eu sunt ceva de genul: „Băi, știu că te-ai îngrijorat pentru mine cât am fost prin Turcia, dar eu tocmai mi-am pierdut căciula și mă duc să o caut, că na!”
Era înainte de Crăciun. Și cum am intrat eu așa în magazin și am văzut un puzzle de 3000 de piese, mi-am zis că trebuie să fie al meu. Adică după ce nu ai mai făcut un puzzle din Cretacic încoace, de ce ai începe cu unul ușor de câteva sute de piese, când poți să începi cu unul de 3000, nu? Adică, unde este logica? Nu-i. Știu. Sunt conștientă de asta și încerc să mă resemnez și să mă accept.
Puzzle-ul ăsta e cu harta veche a lumii. Și are cam aceleași culori maronii peste tot. Are o singură culoare: maro. Și o nonculoare: negru (negru era nonculoare, nu? – n-am fost degeaba prezentă pe la orele de desen, nu?). Și astea două, maro și negru, sunt în enșpe mii de nuanțe. Și sunt în 3000 de piese. Mă întreb ce a fost oare în mintea mea, în afară de un vid complet de la frontal la occipital și de la parietalul stâng la parietalul drept?
M-am apucat să-l fac la Târgu-Jiu și am reușit să fac puțin din marginea de jos, să găsesc alte piese de margine și să mai combin câte două piese prin mijloc (asta din pură întâmplare). În total sunt vreo 30-40 de piese din 3000. De la Crăciun și până acum. Bine, se pune faptul că am fost plecată în Turci și n-am făcut nimic la el? Se pune? Se pune? Se pune? Se pune!
După ce că m-am pus cu un puzzle de 3000 de piese și nimic altceva nu mi se pare mai complicat, mi s-a promis un puzzle de 9 piese care, cică, e cel mai greu puzzle și-l faci în nici mai mult nici mai puțin de o oră și 30 de minute. Mi se pare ireal. E un puzzle de 9 piese pe care am de gând să-l fac în fix 20 de minute. Adică, sunt 9 piese, nu 3000.
Visul meu este să-l termin în viața asta. Să-i dau cu aracet pe spate și să-l înrămez. Apoi să mă laud cu el copiilor și nepoților mei: „uite, ce făceam eu când eram tânără și aveam o viață plictisitoare: puzzle de 3000 de piese; voi să nu faceți ca mine, copii!”
Dacă vreți să vă distrați și voi cu așa ceva, să știți că au aici și mai ușurele de 1000 de piese sau sub, dar și puzzle de 3000 de piese și chiar puzzle de 18000 de piese. Dacă mă plâng de ăsta de 3000, mă întreb cum o fi ăla de 18000. Cred că aia-i provocare adevărată și viață dusă la extrem.