M-am născut în oraș, dar mare parte din copilărie mi-am petrecut-o la țară. N-am să uit niciodată cum alergam pe ulițe neasfaltate și-mi rupeam papucii mei de cauciuc cu luminițe, ajungând, de obicei, cu câte un picior desculț acasă.
Am crescut în praf și printre fire de iarbă verde, crudă. Printre pomi fructiferi, copaci și pe câmpuri și dealuri cu vie.
Am avut o copilărie fericită. Și-mi amintesc că tare-mi făcea plăcere să merg cu ai mei la adunat de prune, vișine, cireșe, caise și alte cele. Mi-a plăcut întotdeauna să-ncerc să fac tot ceea ce făceau cei din jurul meu, fie că ajungeam să mă conving că rămân doar cu încercarea și că n-am aptitudinile fizice de a putea continua munca respectivă.
Întindeam folia pe jos, scuturam cu prăjina, le adunam apoi și le puneam în găleată, căram gălețile la tractor și tot așa. Însă, cel mai tare îmi plăcea să dansez printre fructe, pe folie, în vârful degetelor, cu imensă grijă și inima cât un purice să nu le calc și să le flecesc. Mă jucam și în același timp făceam și treabă. Multitasking de mică.
Îmi plăcea să alerg pe dealuri, prin vie, la săpat, deși, trebuie să recunosc, datul cu sapa nu m-a încântat niciodată și nici n-am încercat. Mie-mi plăcea la cules via, când mâncam strugurii. Da, mai și culegeam, dar majoritatea-i mâncam. Oh, și ce-mi mai plăcea să-i zdrobesc și să-l ajut pe bunicul să facă must. Sunt o fană înfocată a mustului, până devine vin. Vinul n-aș mai putea spune că-mi place la fel de mult. Dar mustul, mustu-i marea mea iubire dinaintea ciocolatei.
Să copilărești la țară, e un adevărat noroc. Pentru mine, cel puțin, a fost. Am învățat multe lucruri crescând la țară, despre procesele în care ajung anumite produse la un stadiu finit. Am învățat cum crește o roșie și cum ajung legumele la maturitate, cum se face țuica, vinul, cum se plivește (deși, personal, nu-mi place neapărat să fac asta), cum să vopsești un gard, un perete la o casă, cum se scoate apa din fântână și chiar cum să conduc un tractor, pe lângă o grămadă de multe alte lucruri. Din păcate, n-am învățat să dau cu coasa și tare rău îmi pare. Mi-ar plăcea să știu și asta, așa, pentru mine, din curiozitate.
La țară te călești altfel. Și te dezvolți altfel. Înveți totul practic și în același timp teoretic.
Ah, și ce-mi mai plăcea când mă întorceam în oraș, când începeam școala/grădinița și împărtășeam cu prietenii mei tot ceea ce eu învățasem să fac pe la țară. Îmi plăcea să le împărtășesc altora lucruri pe care nu le știau și de care nu aveau parte. Îmi plăcea să-i bucur.
Însă ce-ar fi fost toată copilăria mea fără existența unui pământ fertil în care să se investească? Aș mai fi știut eu, acum, o grămadă de lucruri practice și m-aș mai fi bucurat oare de o viață de țară în adevăratul sens al cuvântului?
Pentru o parte din copilăria mea frumoasă, de care am avut parte printre diferite culturi, la țară, vreau să le mulțumesc oamenilor care au încredere în ea și o susțin. Oameni precum cei de la ALCEDO care, din 1990, aproape de când m-am născut și eu, adică de 25 de ani, căci atât au împlinit anul acesta, susțin și permit dezvoltarea agriculturii românești. Ei sunt cei care oferă, copiilor micilor și marilor agricultori, o copilărie plină de bucurii și învățarea multor lucruri practice care, cu siguranță, le vor fi utile în viață.
Cred că, din când în când, ar trebui să mulțumim oamenilor care susțin lucrurile valoroase din țara asta. Lucrurile care pe noi toți ne țin în viață. Cei de la ALCEDO, în caz că nu știați, susțin aproximativ o treime dintre agricultorii din țara noastră (asta, în 2014, însemnând protejarea a aproximativ 20% din suprafața arabilă a României), ALCEDO fiind cel mai mare distribuitor de produse pentru protecția plantelor și de semințe din România și unul dintre principalii jucători pe piața de distribuție de îngrășăminte.
Așa că, cu această ocazie a aniversării celor 25 de ani, vreau să le mulțumesc celor de la ALCEDO pentru că susțin agricultura și viața și pentru că au contribuit la o copilărie fericită. Copilărie mea fericită.
Felicitări, ALCEDO!
