A început să ningă.
Și ieri și acum două zile și acum trei zile și acum patru zile, am schiat mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Era un soare afară și o căldură de ziceai că-i primăvară. Îmi ziceam zi de zi că gata… de mâine sigur nu se mai poate schia, la cât de cald este. În afară de pârtie, unde mai încercau să bage zăpadă cu tunurile, totul era negru. Pe șoseaua care poartă denumirea de Transalpina și trece prin stațiunea Rânca, erau o grămadă de copilași care pedalau de zor pe biciclete pentru copii.
Azi, în schimb, când m-am dus eu spre pârtie, am dat peste așa ceva:
Se tot zvonea că o să fie precipitații. Că o să plouă. Că se duce zăpada, că nu mai știu ce. Și, aseară, în cabană, unul dintre băieții de la Salvamont, uitându-se pe nu știu ce site de meteo, zicea: „Uite, vezi curenții ăștia care vin din partea asta, spre România, fix în punctulețul ăsta roșu care suntem noi? O să fie precipitații mâine!”
Eu, în gândul meu: „Îhm, o să plouă…”
El: „O să ningă!”
Eu, în gândul meu: „Siiigur. Și marmota învelește ciocolata în staniol!”
Ca apoi să mă trezesc dimineața și să văd totul alb în jurul meu. Prima dată am crezut că visez, așa că m-am pus să dorm la loc. Apoi, a doua oară, mi-am dat seama că-i pe bune. Nu vine primăvara. Se întoarce iarna. Mai avem ceva de așteptat până la primăvară. Între timp, să ne mai bucurăm de o sesiune de ski și snowboarding, dacă natura ține cu noi fie și pe ultima sută de metri.
Dacă ar fi după mine, mie mi-ar plăcea să ningă 12 luni din 12. Sau, conform Telekomului, 25 din 24 de ore, 12 luni din 12. Sau hai și 13 luni din 12, că se poate. Mie îmi place la nebunie să văd totul în jurul meu în nuanțe de alb. Mă relaxează. Nu degeaba mi se pare mie iarna cel mai frumos anotimp din întregul Univers.
Zăpada acoperă tot ce-i urât și imperfect. Poate de asta e specială și frumoasă.