Mie îmi place să merg în tren. Să călătoresc cu trenul. Iubesc zgomotul pe care acesta îl face atunci când merge pe șine. Însă, atunci când călătoresc în tren, cel mai mult îmi place să analizez oamenii. Să-i urmăresc. Deseori le urmăresc privirea și grimasele și mă întreb ce gândesc chiar în acel moment. Lor unde li se duce gândul dincolo de geamul din tren? Unii sunt triști. Alții sunt veseli. Alții prea vorbăreți. Unii prea tăcuți. Câțiva se plimbă prin vagon. Unii bea ceai. Alții bea suc și mai sunt unii care nu bea nimic. Alții cască, alții chiar dorm, unii mănâncă. Fiecare face câte ceva și fiecare se gândește altundeva. Iar eu mă întreb mereu unde. Și, de când eram mică, mi-am dorit să pot intra în mintea oamenilor și să călătoresc alături de gândurile și imaginația lor. Doar că puterea asta nu mi-a fost încă atribuită. Așa că, tot ceea ce-mi rămâne de făcut, este să continui să urmăresc oamenii din tren. Și să mă bucur de această experiență.
Totuși, nu doar asta este pasiunea mea în tren. Uneori îmi place să-mi arunc privirea pe geam și să mi-o pierd prin fiecare loc. Să las, pe unde trec, o parte din sufletul și gândurile mele. Nu știu încă de ce, dar mi se pare interesant. Și îmi dă o stare de bine.
De câte ori am mers cu trenul, pe aceeași rută Târgu-Jiu – București și retur, am descoperit de fiecare dată altceva. O altă frumusețe, ascunsă după copaci, dealuri, nori și stele. De fiecare dată mi se părea că trec pe acolo pentru prima dată.
Iar gările, căci despre ele încă nu v-am spus nimic, sun și am fost mereu e părere că ele răpesc părți din suflete, sentimente, trăiri, atunci când lumea se desparte, ori se întâlnește, când părăsesc locurile în care au crescut, ori când pășesc prima dată acolo. Sau chiar și când sunt în trecere, în călătoria lor în tren. Răpesc printr-o singură privire o parte din stare. Iar starea asta cred că face parte din suflet.
Mie-mi place să călătoresc cu trenul. Și sunt curioasă dacă îți place și ție. De fapt, eu sunt curioasă de fel. Așa că, dacă vrei să-mi răspunzi, nu ezita să o faci.
Și pentru că starea mea de somnolență persistă, am să-mi închei cuvintele aici. Și am să revin altădată. Atunci când poate voi avea ceva mai multe de spus. Dar, după cum deja v-am mai spus, nu am să revin pe aici zilnic. Ci din când în când, atunci când timpul îmi permite și când inspirație se îndură să-mi bată la ușă.