Nu pot spune că știu ceva, din proprie experiență, despre divorț. La fel cum nu știu nici despre căsătorie. Cred că poți vorbi despre ce înseamnă, cu adevărat, una sau alta, abia atunci când le experimentezi, când le trăiești. Nu poți știi cum sunt stările pe care nu le trăiești. Dar ne putem da cu părerea despre ele, fie că vrem să le trăim ori ba, chiar dacă nu avem cele mai avizate păreri.
Și eu am o părere despre căsătorie. Și despre divorț. Prima e idealistă. A doua o văd ca pe o soluție CTRL+Z. Nu merge, dai un pas înapoi și încerci să o apuci pe alt drum.
Pentru mine căsătoria e o chestie mult prea importantă ca să te avânți din prima în ea. Nu e o simplă prietenie în care te dedici când poți, când vrei, sau când ai chef. E o chestie permanentă în care te dedici tot timpul. Iar atunci când te plictisești, dai un CTRL+Z la viață și uite așa apare divorțul. Că practic despre asta este vorba azi. Despre hai să facem nunta, ne distrăm, ne place, ne plictisim și divorțăm.
Personal, n-am înțeles niciodată de ce oamenii se căsătoresc ca să divorțeze. Azi merge, mâine nu mai merge. N-am înțeles niciodată cu ce schimbă niște hieroglife pe o coală de hârtie, mersul unei relații. N-am înțeles niciodată ce se schimbă în cuplurile care ajung mai devreme sau mai târziu la divorț, după ce semnează niște acte. Sunt niște simple hârtii care nu înțeleg cum te pot afecta psihologic. Cum poți iubi o persoană înainte să semnezi actele și să te plictisești de ea după ce le semnezi. În plus, mai cheltui și bani aiurea.
Cred că atunci când luăm o decizie, ar trebui să lăsăm și creierul să-și spună părerea, nu doar inima. Ar trebui să cântărim lucrurile. Desigur, din punctul meu de vedere, nu actele țin sau formează o relație. Pentru mine sunt prea puțin relevante. Sentimentele sunt cele care contează și care țin doi oameni împreună.
Vorbeam cu un amic, acum ceva timp, iar el îmi spunea că divorțul este efectul căsătoriei, în timp ce căsătoria este cauza divorțului. E funny ca tocmai un tip căsătorit să-ți spună asta. Dar, dacă stai să analizezi, îți dai seama că el chiar are dreptate. Cum altfel ar putea exista un divorț, dacă nu există înainte o căsătorie?
Cel mai rău, din punctul meu de vedere, e atunci când sunt implicați și copiii. Ei suferă să nu-și vadă părinții împreună, să nu conviețuiască împreună și să nu crească alături de ei. Pe lângă asta, sunt ca o coardă cu două capete de care trag ambii părinți alături de un avocat bun. Sau ca o minge de ping-pong. Sau de tenis. Sau de fotbal. Sunt pasați de la unul la altul și, din punctul meu e vedere, nu asta înseamnă fericirea pentru un copil.
Dar, decât să existe neînțelegeri și certuri infinite, cel mai bine, chiar și pentru copil, e ca părinții să se despartă de comun acord. Iar dacă nu, ei bine de asta există câte un avocat pentru divorț și partaj. Ca să rezolve el chestiile dificile, când de la sine nu se poate.
Pentru mine, căsătoria, e ceea ce văd la cuplurile care au vreo 20-30-40-50 de ani împreună. Sau, mai bine spus, exemplu de căsătorii durabile, care contează. Căsătoria nu e un act. E tot o relație. Profundă. Nu?