Nu contează starea. Că sunt tristă. Nervoasă. Supărată. Îngândurată. Fericită. Și ce stări mai sunt pe pământul acesta, doza de fericire pură, de liniște și de armonie, mi-o iau de la ski. De la munte. De la zăpadă. Și de la priveliștea minunată care ți se așează în față, cu piscuri de munți presărate cu zăpadă. Cu liniște. Și cu fericire.
Lunea trecută m-am trezit dis de dimineață, am încropit sumar un bagaj de munte, mi-am luat traista în spate și am plecat la Straja. Știu. Am trădat Rânca. Asta pentru că raportul ofertei de calitate-preț tinde din ce în ce mai mult către minus infinit (prețuri exagerate pentru infrastructură foarte proastă de la pârtiile de ski, până la drumuri și transportul pe cablu). Apoi, Straja e destul de aproape și ea și am zis să-i dau o șansă că prea o laudă mai toată lumea din jurul meu.
Iar acum că am intrat în stresul Bucureștiului de zi cu zi, mi-am zis să mă relaxez cu un articol despre munte, ski și zăpadă, dacă tot nu mă pot cumva teleporta undeva în vârf de munte.
Straja a fost o surpriză plăcută în proporție de 90%. În restul de 10% m-am enervat maxim la prânz când voiam o ciorbă caldă și toți îmi spuneau: ne pare rău, nu vă putem primi la masă dacă nu sunteți cazați la noi, nu primim decât cazații noștri pentru că suntem full. Asta în contextul în care erau destule locuri libere. Mai ales la Montana, care e principala cabană cu restaurant mare.
Dar hei! Mi-a trecut orice foame și m-am întors pe pârtie, în raiul și la zenul meu. Zăpadă naturală nu prea era, dar s-au ocupat oamenii să facă cu tunurile niște zăpadă artificială. Așa că puteam schia de sus de pe Vârful Mutu, până jos la bază. Păcat că nu era deschisă și pârtia de pe Vârful Straja. Habar n-am de ce, că zăpadă avea pe ea. Dar probabil bătea vântul ceva mai tare pe versantul respectiv. Eh. A fost bună și pârtia Constantinescu. Este suficient de lunguță încât să te solicite și să simți că schiezi cât de cât.
Și infrastructura mi s-a părut ok. Cu telescaune și teleski. Două telescaune chiar trecând unul pe sub altul. Par că fac față cozilor destul de lungi și chiar merg foarte repede. Nu mi s-a părut că stau o veșnicie la coadă și îngheț până ajung pe pârtie.
Nici ca prețuri nu mi s-a părut deloc o stațiune de ignorat. De exemplu, echipamentul complet de ski este 25 de lei, iar o cartelă / skipass pentru o zi întreagă este 110 lei. Iar dacă ai timp limitat și stai doar vreo 4 ore pe pârtie, costă 60 de lei un skipass. Ceea ce mi se pare super tare. Skiezi cât vrei de 60 de lei, nu doar câteva ture pentru câteva puncte. Câștigă mult teren din acest punct de vedere.
Iar partea cea mai importantă de care mi-am dorit să scap în România așa cum am făcut în Franța, nu există sănii pe pârtii. Practic pârtia de ski e chiar pârtie de ski, așa cum ar și trebui să fie. E un sentiment tare plăcut să te bucuri de ski fără să-ți sară vreo sanie în față pe pârtie. Așa că dacă vreți să încercați Straja, zic că merită.
Iar dacă nu ai încercat până acum sportul ăsta, să știi că nu-i niciodată târziu. Dă-i o șansă cu un instructor, iar apoi exersează singur. E minunat.
Dar să revenim la melancolia din mijlocul săptămânii și la scârțâitul skiurilor pe zăpadă. La apusurile care inundă munții. La răsărituri și la brazii viscoliți. Noapte bună!
