Îmi aduc aminte, de când eram copil, că mergeam cu tata în fiecare an la biserică de Paște, îmbrăcată frumos, în haine noi, să mă miruiască și să-mi dea pâine cu vin. Era lege ca, dimineața, imediat după noaptea învierii, să fiu la biserică cu tata, în timp ce mama ne aștepta acasă cu paștile și cu masa pusă.
Și seara mergeam, în noaptea învierii, să luăm lumină. Era o tradiție în anii ce-au trecut, să mergem la biserică de Paște. Îmi plăcea. Nu conștientizam ce se întâmplă, nu înțelegeam prea multe din ce însemnau toate astea, dar mă simțeam bine. Se crea o stare de bine care-mi aducea zâmbetele alea tâmpe și largi de pe față. Și, cred eu, despre asta sunt sărbătorile. Asta înseamnă ele. Zâmbete și stări de bine.
Cu timpul însă, am crescut. Mergeam în continuare la biserică, în noaptea învierii și tot atunci luam și paște. Doar că s-a schimbat ceva. Am început să nu mai am aceeași stare de bine, căci deveneam scârbită, de la an la an, de tot ceea ce observam în jurul meu la biserică în noaptea învierii. Asta până când am ajuns să nu mai merg deloc, căci religia promovată de ei și obiceiurile lor, nu ale unei religii, au început să mă dezguste de tot. Nu mai cred în religie. Cred doar într-o divinitate. O divinitate unică și atotputernică, una singură pentru toate religiile și pentru toți oamenii.
Am devenit scârbită de toate divele care merg în noaptea învierii la biserică doar ca să facă parada modei, pe tocuri de 10 și cu rochii de seară cât mai elegante. Am devenit scârbită de bârfele babelor despre nurori, ori invers. Am devenit scârbită de comentariile preoților care, în loc să țină slujba, țin predici despre cine a plătit sau cine nu a plătit taxele la biserică. Am devenit scârbită chiar și de religia lor, o religie care nu are nimic în comun cu un Dumnezeu bun ci, ba din contră, cu unul care spune: „Dați banii, săracilor!”, nu „Dați banii săracilor!”.
Nu vreau să mă asociez cu o astfel de religie și nici cu mersul la biserică. Rămân doar cu propria mea credință, într-o divinitate așa cum mi-o imaginez eu. Fără preoți, fără sfinți răsăriți peste noapte și fără sărbători comerciale.
Pentru mine, sărbătoarea de Paște, a fost ca o altă zi liniștită petrecută acasă. O petrecătuă în familie. O zi fără prea multe mașini care să treacă prin fața casei. O zi fără oameni pe stradă. O zi în care să mă pot bucura de liniște. De tradție, căci, da, îmi place tradiția asta cu înroșitul ouălor de Paște, făcutul cozonacului și toate cele. Îmi dă o stare de bine. Despre asta cred că ar trebui să fie sărbătoarea de Paște: despre starea de bine. Nu despre bani. Nu despre taxe la biserici. Nu despre predici. Și nu despre bârfe.
Vouă cum v-a fost sărbătoarea de Paște?