Puterea Credinței – Bajrangi Bhaijaan (numele oficial al filmului) este, aș putea spune, diferit față de celelalte filme indiene. Nu te plictisește, nu te disperă, nu te face să urăști cu toată ființa da Bollywood-ul ci, ba din contră, te ține în priză cu acțiunea filmului și te face să-ți schimbi, dacă nu radical, cel puțin în mare parte impresia despre filmele indiene.
Și, ca să te fac să înțelegi mai bine ce am scris mai sus, am să te întreb când ai văzut ultima dată un film care să te facă să simți, la propriu, pe toată durata lui, toate stările posibile pe care le-ar putea trăi un om? Când ai trecut ultima dată de la râs, la plâns și vice versa, la intervale de câteva minute, în timp ce înlemneai în scaunul ăla?
Exact! Nu foarte multe filme sunt cele care te fac să trăiești la intensitate maximă aproape fiecare secvență. Și, mai ales, nu cele indiene care, de obicei, te plictisesc cu muzica lor și lălăiala acțiunii. Și asta nu pentru că ar fi un film prost. În concepția lor, acolo la Bollywood, așa se fac filmele în mod normal, ceea ce înseamnă că noi nu suntem obișnuiți cu așa ceva și, implicit, ni se par proaste uneori. Sau pur și simplu plictisitoare.
Însă, Puterea credinței nu are nimic în comun cu plictiseala. Filmul ăsta te face să simți. Te trezește din amorțeala aia pe care simți că ți-o provoacă adesea filmele indiene. Te ia din scaunul ăla din sală și te bagă fix în mijlocul acțiunii și să trăiești fiecare moment la intensitate maximă. Iar pentru mine, asta înseamnă să fie un film indian bun.
Filmul Puterea credinței o are în prim plan pe Shahida (Harshaali Malhotra), o fetiță mută care se pierde într-o călătorie cu trenul de mama ei, astfel întâlnindu-l pe Pawan (Salman Khan), noul ei înger păzitor care își va dedica de aici înainte tot restul timpului găsirii părinților Shahidei, trecând printr-o groază de peripeții cu momente amuzante, palpitante și care te fac să-ți dai drumul lacrimilor să curgă șiroaie. Și nu, nu e sentimental.
Momentele muzicale, desigur, există. În total, sunt vreo 30 de minute de moment muzical (vreo cinci melodii) și, spre surprinderea mea, n-au fost deloc deranjante. Pe una singură s-a dansat, în rest, erau melodii care se potriveau cu momentul. Nu trebuia să înțelegi neapărat cuvintele melodiei, ci să simți ritmul melodiei întrepătruns cu momentul în sine. Drept urmare, momentele muzicale au fost ok, deloc supărătoare și la locul lor.
Desigur, filmul nu-i perfect și are câteva chestii ilogice în el, cum ar fi faptul că, Shahida, mută fiind, comunica prin semne și, la un moment dat, când o întreabă Pawan ceva, nu poate să dea nici din cap, ulterior, poate. Chestia asta pare aiurea, tare aiurea, ce-i drept. Și, cred eu, sunt detalii care contează.
În plus, trailer-ul filmului mi se pare că-l trage foarte mult în jos. Parcă nu redă absolut deloc din intensitatea filmului și te face să crezi că-i tot unul dintre acele filme indiene la care n-ai vrea să te duci vreodată să-ți pierzi timpul când, de fapt, merită să te duci la el cu tot familionul, de la mic la mare.
Însă, trecând peste micile gesturi și acțiuni ilogice și peste modalitatea în care a fost expusă povestea filmului prin trailer, filmul este unul tare bun, pe care, așa cum am spus mai sus, merită să-l vizionezi cu tot familionul, de la mic la mare.
https://www.youtube.com/watch?v=vyX4toD395U
Sursă Youtube (user Eros Now)
Filmul este distribuit în România de către BML Movie Entertainment și intră în cinematografe din data de 23 octombrie. Mulțumesc, Cinemil.ro, pentru film!