De fapt am chiar două puzzle-uri de 9 piese care mi-au dat mindfuck la propriu.
Le am de vreo două luni pe la mine. Și da, în două luni nu am fost în stare să fac nici măcar un puzzle de 9 piese dintre cele două pe care le am. Așa că, după ce mi-au dat mindfuck grav de tot și m-au enervat, le-am abandonat în dulap.
Dar să vă spun cum a început totul și cum am ajuns eu să fiu traumatizată. Așa că am să vă scriu aici o poveste, în care avem trei personaje: X (e prea rău ca să-i dau numele), subsemnata și un puzzle.
Vorbeam într-o seară cu X, la telefon. Și nu știu în ce moment total neinspirat al vieții mele, m-am apucat să-i povestesc că-mi place mie să mă joc jocuri educative, în special să rezolv câte un puzzle (atunci tocmai mă chinuiam cu un puzzle de 3000 de piese, cum sunt și cele de la Noriel, pe care nu, nu am apucat încă să-l termin pentru că nu am o placă suficient de mare pe care să-l întind). Iar X, dornic să mă ajute, mi-a zis că-mi aduce el un puzzle de 9 piese, ca să mă simt mai bine.
Desigur, a menționat că-i cotat și ca cel mai greu puzzle din lume. Dar cum eu sunt de fel un copil naiv și tâmp, nu i-am dat crezare. Ba chiar l-am luat în derâdere și încercam să-i explic că un puzzle de 9 piese nu are cum să fie greu și nici nu poate să fie făcut în două ore. Și că am să-i demonstrez eu că-l fac în maxim 20 minute. Repet, nu știu ce-a fost în capul meu (mare lucru cu siguranță nu).
Și mi le-a adus. Și mi le-a pus sub nas și mi-a zis: „Fă-le! Ai 20 de minute pentru fiecare.”
Păi și nu mi-am prins eu urechile? Nu mi-au dat ele mindfuck? Bine, în apărarea mea aș putea spune că le-am făcut în 5 minute fără să se potrivească o piesă sau două. Dar piesele alea două nu le găseam locul oricum le-aș fi poziționat și oricum le-aș fi schimbat între ele. Și nici nu mă lasă să numerotez piesele de puzzle pe spate, astfel încât să le pun într-o ordine și să am eu un număr clar de posibilități fără să le mai încurc și să le repet.
Mai mult de atât nu reușesc efectiv să fac. Bine, recunosc, am capitulat după primele 20 de minute și mi-am băgat picioarele (la figurat), acceptând că e un puzzle imposibil și că mai bine trăiesc eu liniștită, fără să-mi fac creierul varză și să-mi distrug și ultimii neuroni rămași.
Mai bine rămân eu la niște jocuri educative mai simpliste. Până și puzzle-urile de 3000 de piese de la Noriel sunt mai simple decât cele două pe care mi le-a dat răutatea de X.