Sunt la vârsta la care ar fi trebuit, cred, să trec de mult timp de faza asta. Dar mie încă îmi place să adorm legănată. Ca un copil mic.
Istoria mea și a adormitului legănată aș putea spune că a început să fie scrisă încă de când m-am născut. Nu țin minte momentele în sine, dar am frânturi de imagini și senzația de când mama mă punea pe o pernă, pe picioarele ei și mă legăna ca să adorm. Ne legănam împreună.
Apoi, când am mai crescut și m-am făcut suficient de mare încât să nu mă mai poată legăna pe picioare, mă chema să ne legănăm în pat, ea sau bunica. Mă luau în brațe și mă legănau, „până adormeam” – adică până adormeau ele, iar eu mă ridicam din pat și îmi continuam activitățile zilnice. Eram un copil tare cuminte care avea grijă de sănătatea și somnul adulților din jurul lui.
Tot cam în aceeași perioadă, a început să-mi placă să mă dau și-n leagăn, ori în balansoar pentru copii. N-am adormit niciodată în leagăn, dar într-un balansoar, la țară, în curte, da. E atât de plăcut să te dai în balansoar, sub un pom, vara, când adie vântul, cu păsărelele care ciripesc peste tot în jurul tău, încât nici nu aș știi cum să explic senzația asta în cuvinte. E minunată. Iar somnul e atât de dulce, de liniștit și de odihnitor.
De curând, de când mă plimb prin parcurile din București, am descoperit un tip de balansoar tare fain, sub cerul liber, tip de balansoar în care m-am dat și în Viena, acum vreo 5 ani, cu o gașcă de amici. Și ca să înțelegeți exact despre ce tip de balansoar vorbesc, am să vă las aici o poză, cu cel de acum 5 ani, care e identic cu cel despre care vă vorbesc eu de la noi din parcuri.
Mi-am zis că îmi doresc și eu unul din ăsta, acasă, pe o terasă, sau chiar în sufragerie, cu multe perne în el, să stau să citesc, sau să-mi fac somnul de frumusețe pe timp de zi. Nu știu cum se face, dar eu m-am îndrăgostit de tipul ăsta de balansoar.
Ador să mă dau în leagăn, ori în balansoar. Așa că dacă și ție-ți place, hai să ne legănăm fiecare în balansoarul/leagănul lui.
