Am văzut filmul București Non Stop acum câteva zile. Și mi-a plăcut. E un film realist despre viață, tumult, moarte, femei ușoare și oameni fraieri. Spune poveștile unor categorii de oameni prezente în viața de zi cu zi a Bucureștiului, cât și a lumii întregi.
Într-un timp, nu-mi plăceau filmele realiste. Aveam o repulsie față de tot ceea ce însemna realism. Pentru mine era suficient realismul din viața de zi cu zi, iar în filme căutam să văd cu totul altceva. Știți voi, lumea aia în care să poți evada, nu lumea de care te izbești oricum zi de zi.
De ceva timp încoace însă, am zis să le acord o șansă și să le descopăr. Să privesc dincolo de realitatea crudă pe care ne-o aduc în fața ochilor. Și-mi dau seama că n-am făcut rău. Filmele astea aduc în fața ta povești care valorează de mii de ori mai mult decât niște povești inventate. Sau cel puțin în viziunea mea așa stă treaba. Pentru mine o poveste reală e mai valoroasă decât una inventată căci, povestea aia reală spune cu adevărat o poveste.
București Non Stop nu spune o singură poveste. El ne aduce pe micile și marile ecrane patru povești diferite, cu personaje diferite, care au loc în paralel și totuși în același loc. Un singur personaj se regăsește în toate poveștile și fare, oarecum, legătura între ele, fără să aibă vreo legătură cu poveștile în cauză, sau cu celelalte personaje. El e acolo, în mijlocul acțiunii și, totuși, n-are treabă cu nimeni și cu nimic. Iar treaba asta e tare interesantă.
Mi-a plăcut scenariul. Din punctul meu de vedere, al spectatorului, e foarte bine pus la punct. E complex și are tot ce-i trebuie. Te ține în priză cu trecerea de la o acțiune la alta, sau de la o poveste la alta, fără să te lase să pici în vreun punct mort.
Apoi, vreau să vă spun că mie mi-a plăcut rolul lui Papadopol. I se potrivește. Adică, tipurile astea de rol chiar i se potrivesc lui Papadopol. Le joacă bine și nu pare să se chinuie să-i dea viață personajului. O face natural.
Mi-a plăcut și rolul pe care l-a avut Olimpia Melinte. Părea un personaj real. Iar mie, machiajul de la sfârșit mi s-a părut ok, chiar dacă Emil zice că era ciudat.
În schimb, nu mi-a plăcut scena scurtă pe care a avut-o Dan Bordeianu cu Lili Sandu. Pentru mine, ca spectator, a fost prea scurtă. Habar n-am, mi-ar fi plăcut să mai fie ceva acolo. Interpretarea rolurilor mi-a plăcut, în schimb. Și ei, ca toți ceilalți, au fost cât se poate de reali.
Acum, deși toate au fost bine conturate, cel mai mult mi-au plăcut rolurile celor doi bătrâni, interpretate de Ion Besoiu și Dorina Lazăr. Povestea lor tumultuoasă, povestea lor de-o viață era ceva aparte. Ceva care mie mi-a plăcut. Povestea, iubirea și reacțiile lor sunt ceva care te mișcă. Și, cred eu, e important ca într-un film să existe elemente din asta care să te miște. Să-ți ajungă undeva, acolo, în suflet.
București Non Stop e un film fain. Și, zic eu, ar merita să-i dați o șansă acestui film românesc care s-a lansat pe 13 noiembrie. Cine știe, poate chiar o să vă placă sau, de ce nu, o să vă facă să priviți cu alți ochi lumea din jurul vostru și să o analizați mai mult.
Sursă Youtube (user DaKINO Production)
București Non Stop este distribuit și produs de DaKino, dintr-o finanțare privată.
P.S.: Cică la Non Stop-ul amplasat special pentru film, în timpul filmărilor, veneau foarte mulți oameni să ceară câte ceva. Treaba asta mi s-a părut tare amuzantă. Oameni buni, faceți un Non Stop acolo :)).
