mamici

Bine, nu neapărat asta e problema mea. Să faci copii e ceva absolut normal. E natural. Firesc. Problema mea că aproape toți cei de vârsta mea și foarte puțin peste, îmi invadează Facebook-ul cu copiii lor abia născuți. Sau în premergător. Sau în cărucior. Sau prin parc. Sau în orice altă ipostază.

Până acum, toți se căsătoreau. Acum, toți fac copii. Și e puțin ciudat când tu, pe tine, te vezi un copil. Eu, personal, abia am grijă de mine. Eu uit să-mi dau mie să mănânc, dar altuia? În cazul meu mai am nevoie de maturizare pe partea asta. Am nevoie să trec de faza de: eu cu mine, iar cu mine și cu ciocolata.

În plus, nu înțeleg unde se grăbește toată lumea. Doar n-au intrat zilele-n sac. Adică, eu încă nu mi-am terminat de trăit copilăria, n-am terminat de mâncat destule dulciuri singură și alte cele care, acum, îmi scapă la numărătoare. Dacă o să-mi mai amintesc, pe parcurs am să mai precizez anumite chestii.

Acum, să nu înțelegeți greșit sau ceva. Nu mi se pare anormal să ai un copil la 21 de ani. Bunicii noștri aveau copil deja de vreo cinci ani, la vârsta asta. Sau cel puțin de trei ani. Pur și simplu eu nu mă văd într-o astfel de ipostază și, când altcineva de vârsta mea e, tind să mă pun în locul lui.

Să nu vă așteptați că mă îngrozesc, sau ceva. Pur și simplu nu mă văd în stare. N-am maturitatea necesară și, mă întreb, ei când au căpătat-o? De unde? Mă văd matură, dar nu suficient de matură.

În weekend, plimbându-mă prin Cișmigiu, am văzut o tipă cu un copil mic în premergător, cum sunt cele de la Noriel. Și mie, pentru că nu mai am vreo 15 ani, orice tipă peste 20 cu un copil, mi se pare mult prea tânără. Și, desigur, am făcut analogia cu mine care aș fi de-a dreptul incapabilă să am grijă de o altă ființă în afară de mine. După cum spuneam și mai sus, nici măcar de mine n-am grijă. Uit să mănânc, uit să iau pastile când e cazul. Mă mir că nu-mi uit capul pe undeva, sau pe mine pe undeva. Ohh, stai, ultima dată era să mă uit în metrou, în timp ce dormeam.

Și, că tot am zis de premergător, aș vrea să revin puțin asupra lui pentru că, mie, mi se pare foarte tare invenția asta pe care eu, pe vremea dinozaurilor, n-am prins-o. Și mi se pare mult, mult mai faină decât hamurile alea pentru copii. Bietul copil trebuie să stea acolo strâns și să aibă o experiență destul de ciudată, în funcție de mersul părintelui. Parcă e ținut în lesă precum un câine. Ba mai rău, că până și câinele din lesă are libertate de mișcare. Pe când, cu premergătorul,  mi se pare foarte tare. Face și mișcare, ceea ce-l ajută și, în plus,îl ajută să învețe mult mai repede să meargă.

Deci, de ce se grăbește lumea să facă copii? Am o problemă existențială, se pare. Doresc să o lămuresc.