noriel

Încă îmi mai place să mă joc, iar asta deoarece copilul din mine este încă acolo. E viu. Iar când are puțin timp liber, pe care să-l dedice unor cu totul alte activități, el se joacă cu cine prinde pe acasă în momentul respectiv. Se joacă aceleași jocuri educative pe care le are de la 12 ani, din magazinul de la subsolul spitalului județean din Târgu-Mureș.

Am făcut parte întotdeauna dintre copiii care, din fericire, au avut cam tot ce și-au dorit: jocuri, plimbări, distracții potrivite vârstei lor. Desigur, ca orice alt copil îmi doream, de fiecare dată, cam tot ce vedeam prin vitrinele magazinelor. Cred că e ceva specific vârstei, oricât de mult sau de puțin ai avea.

Părinții mei nu mi-au luat niciodată tot. N-au fost și nici nu sunt bancheri. Îmi cumpărau în funcție de posibilitățile lor. Însă, cadourile lor, rezonau întotdeauna cu dorințele mele. Mă ascultau și, când aveau posibilitatea, cumpărau câte ceva.

Atunci, la 12 ani, dorințele mele erau inexistente. Eram impasibilă. Nu-mi doream decât să plec acasă. Să scap de doctori, de investigațiile lor și de tot. Nu-mi doream jocuri, dulciuri și alte cele pe care, de obicei, mi le-aș fi dorit.

Țin minte că mă cobora mama la subsol, unde erau diferite chioșcuri cu reviste, magazine cu jocuri și un bufet plin cu bunătăți. Mă uitam la toate impasibilă. Nu mi le doream, deși nu pot să spun că nu-mi plăceau. Pur și simplu dădeam din umeri cam la tot ce-mi arăta maică-mea, în speranța că o să văd ceva care o să mă înveselească.

Până la urmă, mi-a luat trei jocuri de la Noriel: „Cine știe Câștigă?”, „Nu te supăra frate!” și „Piticot 3D”. Practic, după operația pe inimă pe care tocmai o avusesem, jocurile educative de la Noriel au fost singurele care mi-au adus puțină culoare între patru pereți albi ai unui salon de spital, în toate săptămânile alea post-operatorii pe care a trebuit să le stau acolo.

Mă jucam mereu cu colegii mei de salon și, surpsinzător, nu ne plictiseam. De obicei mă plictiseam de jocuri imediat. De jocurile astea nu m-am plictisit nici până în ziua de azi. Cel mai mult mi-a plăcut „Piticot 3D”. Și încă îmi place, din moment ce îmi stresez pritenul, din an în paște, să se joace cu mine jocul ăsta. Lui nu-i place. El se oftică când dă cu zarul și vede că o ia de la început. Are ghinion. Și, când are ghinion, nu-i place jocul respectiv. Dar îmi face pe plac.

Apoi, jocul „Cine știe câștigă?”, nu l-am mai jucat de foarte mult timp. A devenit, pentru mine, banal. Îl păstrez, însă, drept amintire. Mă mai uit, așa, din când în când, la câte o curățenie, peste el. E tare interesant, cu tot felul de curiozități despre animale, plante, istorie și alte din astea. E bun pentru copii. Eu, spre exemplu, am învățat o grămadă de lucruri interesante prin intermediul acestui joc. Și aș putea spune că jocul acesta m-a stimulat ulterior să descopăr cât mai multe lucruri interesante despre lumea care mă înconjoară. M-a determinat să citesc și să caut diferite curiozități.

„Nu te supăra frate” a fost jocul pe care l-am jucat cel mai des în spital. El aducea cele mai multe zâmbete pe fețele noastre, ale copiilor, cât și ale mămicilor. Dar și cei mai mulți nervi. Toată lumea ajungea, la un moment dat, să se enerveze la jocul ăsta, când vedea că nu mai apucă să bage pionii în casă, deși jocul avea doar o singură rundă. Era cel mai distractiv. Totuși, nu l-am mai jucat la fel de des precum am jucat Piticotul.

Așa că, dacă vreodată vei dori să îți iei vreun joc de la Noriel, indiferent de vârsta pe care o ai, îți recomand jocul „Nu te supara frate!”. O să vezi că o să-ți placă tare mult. E unul dintre cel mai faine și mai drăguțe jocuri pe care le-am jucat vreodată. Și e educativ. Te învață să ai răbdare și, surprinzător, să numeri corect din x în x (unde x este orice număr de la 1 la 6)!