Nu mai știu exact la ce vârstă mi-au cumpărat ai mei prima bicicletă pentru copii. Oricum, nu eram la școală. Asta-i tot ce știu. Eram mică și abia reușeam să mă urc pe ea.
Era roșie, parcă, cu ceva maimuțoaie pe ea și două roți ajutătoare, cam cum sunt și cele de la Noriel (în caz că le știți). Am primit-o de Crăciun (venise, cică, moșul mai devreme la mine – așa mă mințiseră ai mei). Îmi era tare drag de ea. Am adorat bicicleta aiași tare-mi pare rău că nici măcar nu mai știu pe unde e.
Țin minte că, atunci când mi-au arătat-o ai mei, m-am chinuit să mă urc pe ea și, pelângă ei, am început să pedalez prin cameră, între pat și dulap, spre hol, sufragerie și retur. Îmi plăcea maxim.
Ușor, ușor, am învățat să pedalez fără să mai fie nevoie să stea ai mei pe lângă mine și, surprinzător, n-am lovit niciun obiect prin casă. Apoi, ușor, ușor, am scăpat și de roșile ajutătoare și am ieșit cu bicicleta prin curte. Bine, de roțile ajutătoare am scăpat destul de greu căci, din câte îmi aduc eu aminte, îmi era frică să nu pic și credeam că fără ele n-am să reușesc niciodată să-mi găsesc echilibrul pe bicicletă.
Când am reușit să scap de roțile ajutătoare și să îmi mețin echilibrul pe bicicletă, am fost taremândră de mine. Și acum îmi aduc aminte momentul și zâmbetul larg de pe propria față. Îl simt, chiar dacă nu l-am putut vizuliza niciodată.
Mă plimbam prin curte dintr-un capăt al ei în celălalt (mna, avantajul unora de a crește la curte). Apoi, de pe betonul din curte, am trecut la un alt nivel: pietriș. Mă plimbam cu bicicleta pe ulița satului, dintr-un capăt într-altul și îmi plăcea să pun frână pe față. Asta până când m-am lecuit picând în cap și cu bicicleta peste mine, de babele care erau pe bănci au început să se isterizeze cum că: „Văleeeeeu, muri fata!”. Dar dracul nu moare el chiar așa ușor. Așa că m-am ridicat, m-am urcat pe bicicletă și m-am dus la bunica, cu capul semi-spart.
De atunci n-am mai pus niciodată frână pe față. De atunci mi-am inventat chiar propria frână, cu papucul din piciorul stâng, pus pe roata din spate. Practic, așa am contribuit eu la îmbogățirea vânzătorilor de papuci de plastic și adidași din anii 2000. La 2-3 zile dărâmam o pereche, spre disperarea maică-mii și a bunicii. Dar măcar n-am mai picat în cap.
Acum, dacă vă întrebați, să știți că pun frână normal și nu-mi mai stric încălțămintea. Dar niciodată pe față. Cred că am rămas, în subconștient, cu frică. Instinctiv pun frână pe spate. Aia de pe față, pentru mine, e pusă fix degeaba.
Tu cum ai învățat să mergi pe bicicletă?
