Peripeții prin Brașov

Așa cum v-am zis în articolul de aici, am plecat la Brașov. Trei zile. De miercuri până vineri. Am prins vreme relativ ok. Era înnorat, dar măcar nu a plouat până am plecat și am putut să văd aproape cam tot ce mi-am propus. Însă despre ce am reușit să văd, am să vorbesc într-un alt articol.

Acum vreau să vă povestesc peripețiile mele din Brașov.

1. Peripeția cu Strada Sforii

Am căutat Strada Sforii de am ajuns să cred că o iau razna. Asta ca să-mi dau seama, ulterior, pe Google Maps, că am trecut pe lângă ea de enșpe mii de ori. Dar așa e când nu te uiți la indicatoarele de sus, de pe case, să vezi că scrie mare Strada Sforii. Desigur, mă puteam uita pe Google Maps de la început, dar de ce să nu am parte de o peripeție? 

2. Peripeția de la Cetatea Brașovului

Am urcat la cetate. Erau niște străduțe cu multe case și blocuri, dar care, pe bune, păreau pustii. Speram din tot sufletul să o găsesc deschisă și să o pot vizita. Dar, cum mai toate obiectivele turistice din Brașov sunt închise vizitatorilor, Cetatea Brașovului nu a făcut excepția. Era închisă și vreau să vă spun că arată ca naiba, în sensul că e în paragină. Păcat. Pare a fi o cetate chiar frumoasă. Ar putea fi renovată.

Am făcut câteva poze și am decis să coborâm în centrul orașului, eventual să mergem pe Strada după Ziduri, pe la turnuri și alte din astea. Măcar așa, să le vedem.

În timp ce coboram, aveam o discuție tare interesantă cu o doamnă care-mi spunea că și ei i se pare tare pustiu pe acolo și că cel mai frică îi e să se întâlnească cu vreun câine, că îi e tare frică de câini. Eu, în mintea mea, mă gândeam că nu poate exista o persoană căreia să îi fie frică de câini mai rău decât îmi e mie.

Ei bine, în timp ce coboram și discutam despre frica noastră pentru câini, ce credeți că auzim? Un lătrat din ăla grav, de câine fioros. De pe prima stradă la dreapta cum cobori de la cetate pe partea stângă, iese un câine mic și unul mare. Ăla mic fugea de mama focului, iar ăla mare după el.

Am împietrit acolo, deși m-am prins că dulăul avea treabă cu micuțul ăla, nu cu noi. Ei bine, doamna respectivă, s-a speriat atât de tare încât a început să tremure, să țipe și din stânga mea să treacă în spatele meu și să mă pună pe mine în fața câinilor. Doar că n-a fost doar atât. S-a prins de mine și m-a trântit la pământ. Și m-a trântit atât de tare încât acum merg șchiopătând și nu mai pot de picioare și brațe.

Eu,cu aparatul în brațe, l-am strâns tare la piept și nu am mai avut timp să am grijă cum cad. Mie îmi era de aparat și, când m-am ridicat, în loc să mă uit dacă am ceva rupt, dacă mai pot să merg sau ceva, eu cercetam aparatul. Știu. Sunt cu capul. Doar că e al prietenului și nici nu-i prea ieftin. Nu-i ieftin deloc. 

Stați liniștiți. Aparatul e bine. Eu… ei  bine eu mai puțin. Șchiopătez și mă dor toate cele.

Doamna, deși a picat cu mine, în același timp, până să mă ridic eu de jos, ea era deja la vreo sută de metri în față. Habar n-am când s-a ridicat de lângă mine și a luat-o la fugă.

Cred că nu am să uit niciodată de mini-excursia asta. A fost mult prea dureroasă, ca să zic așa :)).