Da. A crescut mama o mofturoasă. De când mă știu am făcut mofturi. Și nu îmi este absolut deloc rușine cu acest aspect. Îl consider chiar o calitate. Pentru că a fi mofturos înseamnă să fii selectiv. N-am mofturi nejustificate. Am mofturi doar privind calitatea. De la mâncare, până la oameni și lucruri. Iar când mă refer la lucruri nu mă refer deloc la obiecte scumpe. Dacă e scump nu înseamnă că e calitativ. Și de asta e bine să fii mofturos. Ca să poți și să știi să nu accepți orice până nu te convingi că merită banii și atenția ta.
Cu lucrurile nu pot spune că am fost întotdeauna mofturoasă. Criteriile supreme, însușite de taică-miu aici, erau să-și facă treaba și să aibă o un raport calitate – preț cât mai bun. Niște clișee, până la urmă. Niște clișee cărora, crescând, am văzut că oamenii nu le acordă atenție și merg pe premisa: e de brand scump, e bun. Ceea ce, în foarte multe cazuri, nu-i așa.
Însă cu mâncarea, ei bine cu mâncarea am fost într-adevăr mofturoasă. Iar aici este în totalitate vina maică-mii. Pentru că gătește extraordinar și pentru că am avut întotdeauna de toate. De la o cămară plină cu conserve naturale, până la dulcețuri și mereu mâncare gătită în casă.
Cel mai mare moft al meu ține de gust și de aspectul mâncării. Nu mănânc deloc orice. Apoi mai ține de locul în care e făcut și de persoană. Nu mănânc nici din mâinile oricui. Trebuie să știu că provine dintr-un loc cât se poate de ok.
Deci da. Mi-au creat niște standarde. Uneori le consider prea mari, căci de foarte multe ori am fost dezamăgită prin faptul că nu eram mulțumită. De asta nu prea-mi plac lucrurile din comerț. Pentru că sunt făcute la nivel de masă și n-au același gust cu o mâncare făcută în casă. Chestia asta o simt pe pielea mea de multe ori când ies pe la restaurante. Tot mai bun e cu suflet, acasă. Desigur, sunt și locuri senzaționale.
Ideea aici e de mofturile care duc la căutarea acelor locuri senzaționale, sau a micilor producători locali care fac lucruri senzaționale.
Cum vă ziceam, maică-mea m-a obișnuit să am de toate. Borcane cu dulceață. Conserve. Legume congelate sau vidate pentru iarnă. Legume din grădină proaspete pe timp de vară. Fructe din grădină. Nu prea știam ce înseamnă să cumperi chestii de la supermarket. Doar ce nu puteau ai mei produce în propria curte, într-un oraș din provincie.
Habar n-am avut până niciodată ce însemană să cumperi, de exemplu, dulceață din comerț. Și aici, la București, am acum în beci dulceață. Și conserve. Și m-am obișnuit să-mi fac și stoc de legume când mai trimite maică-mea de acasă. Să videz de nu folosesc deodată. Pentru că atunci când m-am mutat în București și am cumpărat niște roșii din supermarket, primul instinct a fost să le arunc. Că nu aveau niciun gust. M-a domolit gândul că alții n-au ce mânca.
Și maică-mea, primul instinct când nu avea ea ceva, era să cumpere de la producătorii locali. Direct de la ei. Pe vremea aia, iar prin multe locuri chiar și pe vremea asta, te duceai la poartă.
Acum mai poți face asta și online, de la cei care și-au deschis și o tarabă pe internet.
Unii dintre acești producători locali, care au niște produse pe care nu le-am mai văzut la alții și nici maică-mea nu face, sunt cei de la Din Cămară, care produc conserve și Dulcețurile Veronicăi. Acest nume predestinat, identic cu al maică-mii. Sigur trebuie să fie ceva de capul produselor. Mai ales că nu sunt făcute ca produse de masă, având un stoc limitat.
Ce m-a dat pe spate la oameni nu e că au pur și simplu dulceață de căpșuni. Ci că au dulceață de căpșuni cu busuioc șiiiiiiiiiiiiiiiiii… dulceață de căpșuni cu pinot noir. Aceasta din urmă mi-a făcut cu adevărat cu ochiul. Nu le-am încercat încă dar abia aștept să ajungă comanda cu cele două borcane de dulceață la mine.
Ambele borcane au 220 de grame fiecare, iar cel cu dulceață de căpșuni pinot noir costă 25 de lei, în timp ce cel cu dulceață de căpșuni cu busuioc costă 21 de lei. Plus 17 lei transportul prin curier rapid. Sinceră să fiu, mi se par niște prețuri mai mult decât decente. Asta pentru că știu ce muncă există în spatele lor. De la maică-mea. De la cules, până punerea ei în borcan și depozitatul în cămară.
Cred că dacă s-ar apuca maică-mea să-și vândă din dulceața pe care o face, i-aș spune că o vinde ieftin la prețul acesta. Pentru că pe lângă ingredientele folosite, intră și timpul și munca ta. Care de cele mai multe ori e extenunată.
Dar să revenim puțin la dulceața de căpșuni cu pinot noir, pe care abia o aștept să o gust. Și să o mănânc dimineața cu pâine prăjită cu unt și o cană de ceai fierbinte, așa cum m-am obișnuit să-mi iau micul dejun în fiecare dimineață de când cu izolarea și carantina.
Cel mai important aspect pentru mine când cumpăr chestii de genul este să nu aibă aditivi și să fie 100% natural. Fix cum le face și maică-mea, acasă. Fără conservanți, aditivi sau cine știe ce arome artificiale. Aromele se iau, cel mai bine, din ingrediente naturale. Iar dulcețurile Veronicăi așa sunt. Ca la mama acasă. Doar că ale ei au și pinot noir sau busuoic.
Cea cu pinot noir, iar mie îmi place de numai vinul din pinot noir, pe lângă pinot noir și căpșuni mai are și lămâie, scorțișoară, cardamon, anason și cuișoare. Și cred că toate aceste ingrediente, combinate, dau niște arome senzaționale. Yamy, yamy. Abia le aștept să le savurez la micul meu dejun și să vă povestesc și după ce le încerc. Momentan am fost entuziasmată pur și simplu de existența lor.
Tocmai le-am încercat și au toate trei o aromă senzațională. Curcubeu pe cerul gurii. Am scris un articol separat, aici.
Pe Veronica o găsiți și pe Facebook cu dulceața din cămară. Puteți să vedeți acolo o mulțime de poze cu produsele și să aflați mai multe despre ea și mica ei afacere.