Tag:

sua

Ce nu-mi place în SUA

by Daniela Bojincă iulie 9, 2016

written by Daniela Bojincă

SUA nu-i centrul pământului. Și nici nu găsești aici minunăția absolută, democrația absolută și dreptatea absolută. Au multe lacune și multe lucruri care nu-s ok. Am scris două articole despre lucrurile care îmi plac până acum în SUA pe care le găsești aici și aici. Și cu siguranță poate o să mai scriu. Sunt și lucruri frumoase dar, vorba aia din bătrâni e adevărată: fiecare pădure are și uscăturile ei.

Să încep, zic, cu lucrurile nașpa din SUA.

Internetul în SUA

Internetul îmi mănâncă zilele aici. Merge extrem de prost.Infrastructura lor e proastă din punctul ăsta de vedere. Stau cu minutele să mi se încarce un link, să trimit o poză, sau să reușesc să trimit un mesaj părinților. Când eram seara, toți în căbănuțele noastre, ziceam că suntem prea mulți (în jur de 40-50) de oameni pe două-trei routere wifi. Dar nici când suntem câțiva aici, în zilele libere și restul sunt la serviciu, nu merge. Adică merge la fel de prost și de nasol.

În schimb, când am fost la MIT, în Boston, într-un campus imens, cu tot cu universitate, aveam net peste tot ca vizitatori și mergea perfect. Cât ne-am plimbat prin cartierul MIT-ului a mers netul perfect. Dar cred că ei aveau o multitudine de boostere în tot campusul ăla.

Cazarea în SUA

Nu mi-a plăcut faptul că atunci când am venit aici am găsit multă mizerie în căbănuța noastră. Și multe lucruri rupte. A trebuit să cumpărăm soluții de curățat și să facem curat. Iar când i-am spus tipei de la cazare de lucrurile rupte a zis că știe de ele. Și atât.

Apoi nu-mi place faptul că toți plătim aceeași chirie, dar alte căbănuțe sunt mult mai bine dotate (au aragaz, noi nu), frigider nou (noi nu), baie mai modernă (noi nu) și alte din astea. Nu-mi place dezinteresul ăsta care e pornit de la agenție (nu trebuia să ne trimită într-un astfel de loc), până la sponsor și chiar angajator.

În plus, deși plătim 90 de dolari pe săptămână pentru condiții destul de nașpa, spălatul ne mai costă și el 1.50 de dolari spălatul și 1.00 dolar uscatul (dacă vrem – dar cum clima e de așa natură încât uneori nu se usucă hainele nici dacă stau două zile pe sârmă, trebuie să vrem) . Doar să băgăm în mașina de spălat, că detergentul e al nostru.

Unii oameni

La serviciu, spre exemplu, dau de două tipuri de oameni: ăia super simpatici, de care îți e drag și simți că munca ta contează, care îți mulțumesc pentru orice și îți respectă regulile pe care le impui din partea angajatorilor și ăia care sunt nasoli și te tratează de sus, deși sunt studenți poate de 20 de mii de ori mai inteligenți decât ei.

Nu-mi plac oamenii ăia cărora le spui: bă, n-ai voie cu GoPro, că ăstea-s regulile, cu șapcă, ochelari și alte cele în caruselele în care te dai. Le lași în locurile astea special amenajate din fața ta. Pentru că s-ar putea să le pierzi și pentru că pur și simplu n-ai voie. Iar după, când le pierd, vin la tine supărați că le-au pierdut și că lor să le dai lucrurile alea înapoi imediat.

Nu știu geografie

Nu mă oftică asta, neapărat. Mă oftică că noi suntem obligați să învățăm despre ei, când ei nu știu nimic nu despre România, ci despre Europa în sine ca și continent, împreună cu majoritatea țărilor ei. Habar nu au unde se află Polonia, Germania, Ucraina, România și multe altă țări pe hartă. Unele nu știu dacă sunt în Asia sau Europa. Ori Asia Europa sau Africa. De la o colegă americancă am înțeles că în tot liceul, ea a învățat fugitiv o săptămâna despre Europa și că nu mare lucru.

Mereu am conversația asta la muncă:

-WOW, ești din România? Ce tare!
-WOW, știi de România și unde e? (foarte mirată după ce mulți habar nu aveau)
-Nu. N-am auzit de ea până acum. La fel cum nu auzisem de Ucraina, Macedonia și multe altele din Europa.
– … … … …

Și când vorbeam cu colega mea americancă despre asta, am întrebat-o puțin frustrată: „Dar voi chiar nu învățați geografie la școală?”. Răspunsul ei, puțin timp, a fost: „Ba da, dar nu învățăm despre Europa, Asia, Africa și Australia decât foarte puțin, spre deloc”.

Hainele de la muncă

Cea mai mică mărime, e imensă pentru mulți dintre noi. Au S pentru bărbați. ȘI S-ul ăla vine cu 5 numere mai mare pentru mine și mulți alții. Mă gândesc că, atunci când dai uniforme angajaților tăi, îi întrebi și tu ce mărime poartă și le dai pe măsura lor. Zic și eu, că până și în România de care nu au auzit e așa ceva.

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1189801454404830&set=a.424025627649087.105830.100001249598596&type=3&permPage=1

Programul Work and Travel în SUA

Nu generalizez. Sunt locuri și locuri, oameni și oameni. Într-unele, însă, caută să te exploateze cât mai mult și să te plătească cât mai puțin. Nu tuturor le pasă de tine. Ceea ce nu îți face o impresia tocmai bună despre SUA și democrația ei cu respectarea individului.

Am spus că nu generalizez pentru că contează foarte mult locul în care te duci și prin cine te duci. Însă despre asta am să scriu un cu totul alt articol.

Mâncarea în SUA

Majoritatea chestiilor la ei se rezumă la mâncare semi-preparată, cu multe e-uri și nici foarte gustoasă. Spre exemplu, după ce am făcut o ciorbă de iaurt turcească, mi-am zis să iau și o ciorbă de a lor semi-preparată, să văd cum e, că ieșeam de zece ori mai ieftin decât dacă aș fi cumpărat eu toate ingredientele să o fac. Și când am desfăcut cutia, era numai zeamă. Fără pui (deși era cu pui) și fără legume (deși era cu legume). Era o zeamă colorată galben-maroniu.

Apoi, nu știu cum zice toată lumea că mâncarea e super ieftină în SUA, că ea e foarte scumpă. Da, aia semi-preparată e, dar să-ți cumperi tu ingrediente să o faci, e foarte scump.

Cam atât deocamdată. O să mai revin, probabil, cu multe alte lucruri nașpa, cât și faine.

iulie 9, 2016 12 comments

Work and Travel

Ce îmi place în SUA – II

by Daniela Bojincă iunie 30, 2016

written by Daniela Bojincă

Am mai scriu un articol despre asta, în care vorbeam despre ce îmi place la angajatorii mei din SUA. Și am promis atunci că voi veni cu un articol despre lucrurile mai puțin frumoase de pe aici pentru că, de ce să ne ascundem după deget, orice pădure are și uscăturile ei, nu? Însă am zis să mai aștept puțin și să mai scriu, până atunci, despre alte lucruri faine care îmi plac pe aici. Să continuăm cu frumosul, zic.

La job

Nu v-am spus asta data trecută dar, atunci când intru în tura mea, am un cod pe legitimație pe care-l bag într-un aparat și-mi pun amprentele. Așa îmi încep tura. Și tot așa o și închid. Practic, aia e un fel de condică virtuală după care ei știu exact cât ai lucrat (la minut și la secundă). Ceea ce e foarte tare.

Ai pauze fixe și o sală cu jocuri și net în care să-ți iei pauzele și să mănânci.

La bancă

Aici, primim salariile sub formă de cecuri. Și cu cecurile alea ne ducem la bancă și le băgăm în ATM. Iar banca ne bagă automat suma de pe cec, în cont. Apoi, ATM-ul ăla, dacă vrei să bagi bani în cont, acceptă până la patru bancnote diferite. Adică dacă vrei să bagi 100 de dolari, poți băga două de 10, una de 20, una de 50 și două de 5.

Mi-a plăcut faptul că în 10 minute mi-am deschis un cont bancar. Am semnat o hârtie pe față și pe spate și mi-a dat și cardul pe loc. Asta cu tot cu explicațiile de rigoare și cu introdusul datelor în calculator. Totul se întâmplă foarte repede aici.

Și îmi mai place și sistemul lor de homebanking. E cam ca ăla de la ING, doar că mult mai simplu.

Unde stau în SUA

Paragraful ăsta nu era plănuit în structura articolului meu. Doar că, în timp ce m-am pus să scriu articolul ăsta, au venit doi tipi cu o camionetă. Proprietarii nu-s acasă. Ei și-au scos uneltele și au început să tundă iarba și să facă curat. Cam așa-i de mare nivelul de încredere la ei.

În plus, eu stau cu ușa deschisă mai mereu. Și ceilalți vecini ai mei la fel. Oamenii sunt foarte deschiși aici. Și foarte încrezători unii în alții. Mult prea, aș spune eu. Desigur, dacă plec de acasă, închid ușa. Dar dacă sunt pe aici, părin vecini, sau în camera de recreere, nu.

Și îmi mai place la nebunie faptul că e foarte multă pădure aici. Practic, eu stau într-o pădure. Peste tot vezi numai copaci.

Magazinele din SUA

Îmi place în SUA, când te duci la magazin, că îți dau pungi gratis. Și că îți și pun ei cumpărăturile în pungi. Tu doar plătești. Și e interesant faptul că ei importă aproape orice (legume, brânzeturi, dulciuri, cosmetice, obiecte de igienă personală și așa mai departe – ceea ce le face să fie destul de scumpicele comparativ cu prețurile din România, dar foarte accesibile conform salariilor de aici). Asta nu e neapărat ceva ce-mi place, dacă e să compar cu România.

Orașele mici din SUA

Stau într-un orășel de pe lângă Boston, Saco, care e despărțit de Biddeford, un alt orășel mic, de un singur pod peste râul Saco. M-am plimbat prin ambele orășele, ieri. Și mi-a plăcut faptul că sunt foarte aerisite, cu clădiri micuțe și cochete, din cărămidă sau din lemn. Spre exemplu, unde stau eu, totul e din lemn. Clădirile astea mai importante, gen instituțiile și magazinele, sunt din cărămidă.

Oh, și toate casele lor din lemn sunt pe piloni și n-au fundație. Asta mă sperie și nu vreau să trăiesc o vijelie la malul oceanului, că-s tare aproape de el.

Și m-a lăsat mască faptul că ei au mașini de mașini, dar case super mici, gen garsonieră: cameră cu tot cu bucătărie și o baie. Și cam atât. Desigur, sunt și case mai mari, cu mai multe dormitoare, dar și alea tot micuțe și cochete sunt. E interesant. Ei nu investesc în locuințe și din astea, ci în plimbări și distracții.

Instituțiile din SUA

Am fost să-mi iau social security number, un card cu un număr pentru muncă (gen carte de muncă în România). Și m-am dus eu în instituția respectivă care, apropo, este o fostă fabrică industrială actualmente transformată în birouri pentru instituțiile publice. Am băgat datele într-un aparat, am primit un tichet cu un număr și cam în 10 minute m-au chemat la ghișeu să-mi ia datele și să-mi dea o hârtie care să dovedească că am fost la ei, în caz că există vreo problemă în astea 10 zile până când îmi ajunge la angajator cardul ăla.

Mi s-a părut interesant faptul că ei, deși nu mai au industrie pe aici în clădirea respectivă, nu au lăsat-o în paragină, ci i-au găsit o utilitate astfel încât ea să fie întreținută. Îmi place conceptul ăsta al lor de menținere al lucrurilor și nu de distrugere al lor, cum se întâmplă la noi.

iunie 30, 2016 3 comments

Work and Travel

Ce îmi place la angajatorii mei din SUA

by Daniela Bojincă iunie 27, 2016

written by Daniela Bojincă

Am rămas impresionată de o chestie, aici, în SUA. Nu-mi plac multe lucruri în locul în care lucrez și nici în care stau. Dar trebuie să recunosc că am rămas impresionată de ceva anume. Și vreau să vorbesc despre asta.

M-a impresionat respectul în SUA

Lucrez în cadrul unui parc de distracții (Funtown Splashtown USA). Și pot spune că e și fain, dar e și nașpa. Și totuși, faptul că angajatorii tăi te respectă și îți dau locul care ți se cuvine te face oarecum să te duci la muncă cu drag.

Mai știți poza asta?

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1185898134795162&set=a.424025627649087.105830.100001249598596&type=3&permPage=1

Când ne-am întors, deasupra camerei de recreere unde locuim, erau puse steagurile tuturor țărilor de origine ale celor care lucrează în parcul de distracții. Și mi s-a părut foarte tare asta. Asta înseamnă că ne respectă pe noi, cetățenia noastră și locul din care venim.

Apoi, când am început munca și eram la carusel, așteptând să vină copiii, uitându-mă în gol, am observat vis-a-vis, la restaurant, steagurile unor țări, printre care și steagul României pentru că acolo lucrează un român. Ceea ce mi s-a părut și mai fain. În plus, pe badgeurile noastre scrie numele și țara (Daniela – România). În SUA ei chiar țin să promoveze treaba asta și faptul că acceptă și integrează alte culturi. La noi nu prea vezi așa ceva.

M-a impresionat că respectă dorințele angajaților

M-a impresionat faptul că respectă dorințele angajaților. Spre exemplu, eu cu fetele vrem aceleași zile libere. Și ni le dau. Sau nu avem chef să lucrăm. Și ne lasă să ne luăm o zi liberă. Au suficienți angajați cât să te suplinească în ziua respectivă. Sau, habar nu am, vrem ceva anume, orice, ei încearcă să ne ajute. Asta e foarte tare. Poate chiar dacă nu-ți place neapărat ce faci, e important să te înțelegi bine cu angajatorul tău. Poate e chiar unul dintre cele mai importante lucruri.

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1189801454404830&set=a.424025627649087.105830.100001249598596&type=3

Avem pauze regulate, oameni care vin să ne aducă aducă apă, sau să ne întrebe dacă avem nevoie să mergem la toaletă și să ne înlocuiască ei. Avem un loc special în care putem sta în pauză, cu frigidere în care să ne ținem mâncarea și dulapuri pentru lucruri și calculator cu net. Ceea ce, mă repet, iar e foarte tare. :))

Cam atât pe ziua de azi. O să mai revin cu articole despre locul de muncă pe care îl am aici, oameni și așa mai departe. A, da. Și cu lucruri nașpa din SUA. Că sunt destule.

UPDATE: N-ai voie cu telefonul la muncă aici. Îl lași în dulap și poți sta pe el doar în pauze.

iunie 27, 2016 11 comments

Work and Travel

Cum am ajuns în SUA

by Daniela Bojincă iunie 24, 2016

written by Daniela Bojincă

De când am tot început să oftic lumea cu poze pe Facebook din SUA, m-au întrebat foarte mulți cum am ajuns în SUA, cât stau, ce fac, unde sunt mai exact și așa mai departe. Și m-am gândit să scriu o serie de articole despre toată treaba asta. Începem acum cu prima parte și anume cum am ajuns eu în SUA, ce fac aici și cât stau.

Cum am ajuns în SUA?

În SUA am ajuns prin programul Work and Travel. M-am hotărât încă de când am început facultatea că vreau să merg în SUA prin programul ăsta. Practic, m-am hotărât din liceu că atunci când o să ajung la facultate, o să merg cu Work and Travel în SUA în timpul facultății. Și așa am și făcut.

M-am dus la prima agenție care mi-a ieșit în cale pe holurile facultății și m-am înscris în program (ceea ce nu a fost cea mai înțeleaptă decizie, ce-i drept, dar am ajuns în SUA până la urmă – despre alegerea agenției, cât și sfaturi pe care vreau să le dau, într-un articol separat). E bine că nu sunt singură și mai sunt cu încă două prietene (o colegă de facultate și colega ei de cameră). Și cu un tip din Timișoara, peste care am dat alaltăieri. Cred că dacă eram singură pe aici o luam razna.

Ce fac în SUA?

După cum e și numele programului: muncesc și călătoresc. Bine, mai întâi trebuie să muncesc ca să am bani de călătorit și abia apoi pot să și călătoresc.

Aici muncesc ca ride operator sau, altfel spus, tipa care pornește și oprește caruselul. Desigur, pe lângă asta trebuie să știu toate culorile și tipurile de brățări ale parcului de disctracții în care lucrez, ca să nu-i las pe alții să se dea cu alte brățări, din alte parcuri, să am grijă să fie suficient de înalți (îi măsor la un perete), să am grijă să își pună bine centurile și să urmăresc mașinuțele din carusel să meargă bine. Asta 4 zile pe săptămână câte 9 ore pe zi în zilele din timpul săptămânii și câte 11 ore pe zi în weekenduri.

Apoi, alte două zile sunt pe house keepeing ca al doilea loc de muncă. Aici trebuie să dau cu aspiratorul, să fac curat prin baie și să schimb lenjeriile. Și să șterg geamurile, dacă e nevoie.

Pare ok pentru început. Să vedem cum o să fie după câteva săptămâni.

Unde stau în SUA?

Parcul de distracții în care lucrez este între Boston și Portland, în statul Maine. Orașul e Saco și e fix pe marginea Atlanticului. Ceea ce înseamnă că am Atlanticul la picioarele mele, după cum se poate observa și în poza de mai sus. E frumoasă zona. E răcoare aici (maxim 25 de grade) și adie vântul. Chiar mă bucur că am scăpat de canicula din București.

Cât stau în SUA?

În SUA stau până pe la jumătatea lui Octombrie. Până la sfârșitul lui Septembrie muncesc și apoi îmi iau și eu o bună parte din Octombrie să mă distrez și să mă plimb. Că sunt sigură că o să mi se ia de atâta muncă și de atâta responsabilitate să nu dau cu oamenii jos din carusel (încă nu știu de ce mi-am ales jobul ăsta).

Așa e programul. Muncești până la sfârșitul lunii Septembrie și apoi mai ai dreptul să stai o lună și să te plimbi pe unde are suflețelul tău chef.

iunie 24, 2016 4 comments

Calatorii

America și respectatul regulilor

by Daniela Bojincă iunie 20, 2016

written by Daniela Bojincă

Pe la voi e 18 și ceva, în momentul în care scriu eu acest articol, în timp ce la mine, aicișa în America, este foarte de dimineață. Probabil, când o să se publice acest articol o să fie seară pe la voi.

Ieri seară (azi de dimineață în România), am ajuns aici, în America, undeva lângă Boston. Și, din Boston până aici am mers cu autobuzul și, de la autogară ne-aluat cineva cu mașina. Cât am mers cu astea două mașini am observat mai multe chestii.

În primul rând, ei respectă regulile în trafic. Adică, dacă pe autostradă scria că limita e de 35 km/h în anumite zone, ei mergeau cu 35. Dacă era de 70, mergeau cu 70. Mi s-a părut foarte tare treaba asta. La noi nu se prea întâmplă asta.

Apoi, am văzut o grămadă de mașini cu scaun auto de copii. Care merg și mai prudent decât ceilalți oameni care oricum merg prudent. Ciudat lucru. Foarte ciudat.

Când am urcat în autobuz, în Boston, către Portland, n-am plătit. Și n-am plătit nici la coborâre. În schimb, am dat pașapoartele. Pe care, atunci când am coborât, le-a dus la recepția companiei respective (Concord) și am plătit acolo, pe rând. Ceea ce iar mi s-a părut un sistem interesant și ciudat. Ciudat pentru că nu-i întâlnit pe la noi. Și prin ciudat vreau să spun interesant.

Și, cea mai amuzantă chestie posibilă în America, la ei, sunt semafoarele. Stai frumos la trecere, apeși pe buton, aștepți ca din DONT WALK să se transforme în WALK. Apare acolo WALK, apuci să faci doi pași și, imediat, pâlpâie iar DONT WALK-ul ăla de, prima dată, te panichezi, rămâi în mijlocul străzii și nu înțelegi ce se întâmplă cu tine acolo. Dar e ok. Când pâlpâie DONT WALK, înseamnă că poți trece în continuare dacă te-ai înscris să traversezi, dar nu mai ai voie să pui piciorul pe trecere dacă încă ești pe trotuar și nu ai apucat să pui piciorul pe trecere. Și oamenii de aici chiar respectă treaba asta, indiferent că ar avea timp să treacă sau nu.

E interesant aici. Dificil în prima zi. În schimb, nu am simțit deloc schimbarea fusului orar. Pe mine nu mă afectează. Cum am venit am adormit. M-am trezit la ora 7 ca și în România, dar ora 7 dimineața a lor. A fost ok.

iunie 20, 2016 4 comments

Filme

Podul Spionilor – un film despre umanitate

by Daniela Bojincă noiembrie 22, 2015

written by Daniela Bojincă

Am văzut filmul Podul Spionilor / Bridge of spies acum patru zile și, se pare, am avut nevoie de acest interval de zile ca să pot să asimilez cu totul filmul ăsta și, ulterior, să scriu ceva despre el.

La început, mi s-a părut plictisitor și, pe parcurs, cu multe puncte de legătură moarte. Nu mă mai vedeam odată în mijlocul acțiunii. Însă, ulterior, după ce l-am asimilat așa cum cred eu că trebuie, mi-am dat seama că fără punctele alea de legătură și fără introducerea de început în povestea acțiunii, filmul nu ar mai fi fost la fel de clar și nici la fel de bun. Ca să înțelegi cum trebuie povestea în sine, o poveste istorică, reală de altfel, e musai să existe niște puncte intermediare, aparent moarte.

Să zicem că, la mine, ar trebui să dispară judecata prin aparență, la prima vedere. Se pare că, de cele mai multe ori, nu-mi formez o părere corectă din prima.

Podul spionilor / Bridge of Spies este, după cum am spus și mai sus, un film istoric, cu întâmplări și personaje cât se poate de reale. Acțiunea are loc în timpul Războiului Rece dintre SUA și URSS, punându-i în prim plan pe cei doi spioni ale celor două tabere, capturați în timpul misiunii.

James Donovan (Tom Hanks), ca bun avocat, primește misiunea de a-l apăra pe spionul rus Rudolf Abel (Mark Rylance), astfel încât să se dovedească faptul că americanii respectă drepturile omului și oferă dreptul la judecată oricui, fie că este cetățean al Statelor Unite ale Americii, fie că nu. James Donovan nu doar că reușește să-i faciliteze lui Rudolf un proces cât se poate de just ci, împins de la spate de propriile-i principii și sentimente, el reușește să obțină mai mult decât un proces corect al cărui rezultat să fie sentința cu moartea. El reușește să obțină viață și să dea viață. Schimb pe schimb.

Într-o lume în care fiecare stat în parte consideră că doar el este capabil de a gândi și de a acționa corect, James Donovan conștientizează că, de fapt, ambele state, atât URSS cât și SUA, acționează după aceleași principii și în același mod. Ambele au spioni de-o parte și de alta, încercând să obțină informații, fără ca ei să-și trădeze într-un fel țara. Ba din contră, o apără. Astfel, nu poate nimeni să fie acuzat de trădare în vreun fel.

James Donovan se lasă condus de sentimente în cazul pe care îl primește, ajungând să convingă și CIA că singura soluție nu este nicidecum moartea, ci viața. Iar viața nu se poate obține decât prin viață. Astfel, James încearcă să facă pentru Rudolf tot ceea ce i-ar plăcea ca avocatul din partea URSS să facă pentru spionul Francis Gary Powers (capturat după ce avionul care fotografia punctele strategice ale Rusiei s-a prăbușit). Și-ar dori ca spionii să fie tratați în mod egal și să se înțeleagă faptul că ei nu trădează pe nimeni, ci își fac pur și simplu datoria față de țară și față de propria persoană, conștiință și bunăstare.

Podul spionilor / Bridge of spies se transformă dintr-un film pur și simplu istoric, într-un film care spune cu adevărat o poveste, un mesaj care vizează generațiile viitoare. În urma întâmplărilor am putea spune că James Donovan este un erou care a salvat vieți și poate chiar o lume întreagă. Nu se știe ce-ar fi fost dacă nu s-ar fi luptat până în pânzele albe ca ideea lui să fie pusă în aplicare, să se schimbe o viață pentru o altă viață pe podul Glienicke ce face legătura între periferia fostului Berlin de Vest şi Postdam.

Aș putea spune că filmul Podul Spionilor este o frumoasă lecție de istorie, de integritate și de viață, pe înțelesul tuturor. Și noi, în zilele noastre, am avea nevoie de un James Donovan. Moralitatea, integritatea și principiile lui sunt elementele cheie care societății din ziua de azi îi lipsesc la fel cum, de altfel, îi cam lipseau și atunci fără un om care să și le impună, indiferent de consecințe.

Filmul ăsta merită vizionat. Chiar merită să vă rupeți din timpul vostru 135 de minute și să vă bucurați de o frumoasă poveste de istorie, viață și moralitate. În plus, are o notă de 8.2 pe Cinemagia și de 8.1 pe IMDB. Cred că și treaba asta spune multe despre film.

Sursă YouTube (user Movieclips Trailers)

Filmul Podul Spionilor / Bridge of Spies este distribuit în România de către Odeon Film și intră în cinematografe din data de 27.11.2015.

noiembrie 22, 2015 0 comment

Newer Posts

Older Posts