Tag:

copil

Pe vremea mea…

by Daniela Bojincă iunie 16, 2016

written by Daniela Bojincă

Sau mai bine spus pe vremea când maică-mea avea borac, adică pe mine bebel, în scutece, nu existau multe chestii. Nu prea existau pamperși, ci din ăia pe care îi fierbeai și nu exista nici sterilizator pentru biberoane, cum e acum.

Pe vremea mea, când eu eram bebe, maică-mea fierbea biberoanele într-o oală mare cu apă. Practic, maică-mea avea propriul ei sterilizator de biberoane și, de ce nu, am putea-o ridica oarecum și la gradul de inventator. Nu? Bine. Oricum maică-mea a fost super tare.

Desigur, nici nu prea aveau cum să existe chestiile care există acum pe vremea mea. Societatea e evolutivă. Lucrurile se schimbă și așa mai departe. Mai nimic nu mai rămâne la fel. Nici măcar salariile. Astea de acum sunt mai mici, ca valoare, decât alea de atunci (în sensul că cu un salariu pe vremea aia puteai să faci mai multe lucruri decât faci acum). Doar ciclul ăsta al vieții rămâne neschimbat. Și ideea de evoluție în sine.

Am întrebat-o pe maică-mea odată, cum ar fi fost dacă atunci când eram eu mică, ar fi avut parte de toate drăciile astea care există acum pentru creșterea unui copil. Și singurul lucru pe care l-am obținut de la ea a fost că ei i-a plăcut să mă aibă atunci și să mă crească în stilul vremurilor respective. Sau ceva de genul.

Mă așteptam să zică ceva de genul: „Ar fi fost mult mai bine. Mi-ar fi fost mult mai ușor și bla bla bla”. Dar nu. Pentru mame, cred, nu contează cât de multe le-a oferit societatea în vremea aia ca să îți crească copii, sau în vremea asta față de cea viitoare. Pentru ele contează doar să o facă frumos. Ele se adaptează timpurilor pentru copiii lor și nu se plâng ulterior. Fac asta din iubire, iar în iubire nu contează greul. Contează să te adaptezi la el și să-l depășești. Corect?

Apropo, sună foarte tare asta cu pe vremea mea. Cât de tare o uram când eram ma mică și mi-o ziceau alții, atât de tare o ador acum și-mi place să o spun la rândul meu altora și să-i enervez și pe ei. #copildiabolic

iunie 16, 2016 2 comments

Personal

Cel mai util obiect pe timp de iarnă și vară

by Daniela Bojincă iunie 10, 2016

written by Daniela Bojincă

Știu. E vară. De vreo 10 zile, după cum îmi arată mie calendarul. Și, tocmai pentru că e vară și încep să mor efectiv de cald, m-am gândit să scriu ceva despre iarnă, că tare dor îmi e de ea și de frigul ei.

Eu am o teorie mare și lată. Dacă e frig, mai pui niște cojoace pe tine și te încălzești. În schimb, dacă e cald nu prea poți da jos de pe tine și ultima textilă. Și dacă ai face asta, oricum ai muri de cald. În momentul de față, când scriu acest articol, am toate geamurile din casă deschise. Ca să se facă curent și să nu stau în același aer cald. Și draperiile alea albe și groase le am trase, ca să-mi respingă lumina și, implicit, o mare sursă de căldură.

Drept urmare, mi s-a făcut așa un dor de iarnă, încât abia o aștept să vină. Și m-am gândit să scriu despre ea, fără să neglijez, de altfel anotimpul ăsta frumos, verde, viu, numit vară.

Stăteam așa, într-un colț ascuns de lumina soarelui din cameră și mă gândeam care sunt lucrurile utile și pe timp de iarnă și pe timp de vară. Lucrurile alea care iarna să te încălzească și vara să te răcorească. Oare te gândești și tu la același lucru la care mă gândesc și eu?

Și, cel mai util lucru pe timp de iarnă și de vară este…

Dar ce să o mai lungesc atât. În urma unui intens brainstorming între mine și… mine cea din colțul camerei, a ieșit câștigătoare o singură variantă: un termos.

Iarna, poți să-ți pui un ceai cald, o cafea caldă, sau orice băutură caldă care să te mai dezmorțească în timpul sezonului ăstuia aspru. Iar vara poți să-ți pui o băutură rece, ținută în prealabil în frigider, iar termosul să ți-o mențină aproximativ la fel de rece. E numai bun un termos în geantă, când ai drumuri lungi de făcut în oraș, atât pe timp de iarnă când și pe timp de iarnă. Te revigorează.

Și, pentru că încă sunt un copil, m-am gândit să-mi iau și eu un termos cu maimuțoaie, frumos colorat, de la Noriel. Au niște modele chiar drăgălașe. Și, pe lângă faptul că mă revigorează, mă și înveselesc prin design-ul lor. Ca pe un copil mic, de altfel, care se bucură de orice chestie multicoloră și folosesc lucrurile respective de drag datorită faptului că sunt frumos colorate și îi atrag. Așa sunt și eu. Nu mă prea deosebesc de un copil mic din punctul ăsta de vedere. Și din altele, de ce să mă ascund.

P.S. În caz că vă întrebați pe care-l vreau, îl vreau pe ăla cu Olaf. E cel mai drăgălași. Iar Olaf este una dintre marile mele iubiri. Ever.

iunie 10, 2016 0 comment

Personal

1 iunie prin viața mea

by Daniela Bojincă iunie 3, 2016

written by Daniela Bojincă

Au trecut două zile de când s-a dus 1 iunie. Dar mie abia acum mi-a venit să scriu despre asta. Despre cum a trecut 1 iunie prin viața mea. Sau cel puțin zilele de 1 iunie de care îmi amintesc eu, că nu-mi mai amintesc de toate. Memoria mea e scurtă. Și, din când în când, mai șterge din amintiri singură singurică, ca să facă loc altor amintiri, mai actuale și nu neapărat mai frumoase.

Spre exemplu, habar nu am cum a fost primul 1 iunie din viața mea. Și nici nu mi-a povestit cineva de ziua de 1 iunie de când aveam eu câteva luni și eram un bebe drăgălaș. Singurele chestii pe care mi le amintesc din perioada aia, povestite de ai mei, sunt faptul că eram foarte cuminte, un fel de bibelou pe care unde îl puneai acolo stătea, nu prea plângeam, ai mei nu prea au știut că aveau copil, n-am vorbit până pe la 3 ani de mă credeau mută, multitudinea de triciclete pentru copii pe care le stricam eu într-un fel sau altul și așa mai departe.

Din amintirile mele vagi, știu că ieșeam cu taică-miu prin parc, sau pe centru și ne plimbam. Uneori desenam și eu pe asfalt și participam în cadrul activităților care erau organizate de ziua de 1 iunie. Era o perioadă frumoasă. Și anul ăsta am fost fascinată, plimbându-mă prin București, de diferitele spectacole în aer liber și așa mai departe. M-aș fi băgat și eu pe acolo printre ei, că nu prea m-aș fi deosebit.

Cea mai marcantă amintire de 1 iunie

Însă, dintre toate zilele de 1 iunie pe care le-am trăit până acum, 21 la număr, îmi amintesc cu drag de una. Știu doar că eram la grădiniță și era duminică. Plecasem cu tata în parc, la teatrul de vară din parc, unde erau diferite spectacole pentru copii și recitaluri. Pe scenă, acolo, urcau copii care spuneau poezii și primeau premii. Și eu, plină de curaj, m-am înscris pe listă. Mi-a venit și rândul, am urcat, am primit microfonul, am deschis gura, n-am scos niciun sunet, m-am panicat și am plecat în timp ce toată lumea se holba la mine, iar tata era undeva în spate și aștepta să spun ceva.

Și uite așa, de atunci, am rămas eu cu o frică de a vorbi în public și mult timp m-am ferit asta. Pentru că am trăit cu o frică față de cum m-ar putea judeca lumea din fața mea. Mereu mi-a fost frică de ceea ce ar putea spune alții, ceea ce nu-i neapărat ok. Chiar și acum, dacă sunt nevoită să vorbesc în fața unor persoane, fie că e una singură sau sunt mai multe, am o oarecare reținere. Dar apoi mă gândesc că asta e, orice ar fi, oamenii din jurul tău te judecă oricum pentru că stă în natura noastră omenească să-i judecăm pe ceilalți și să ne slăvim pe noi.

Nu prea mai am alte amintiri de 1 iunie. Cam astea-s toate: ieșiri, joculețe, triciclete și blocaje.

iunie 3, 2016 2 comments

Personal

Copiii din ziua de azi au nevoie de terapeut ca să învețe să meargă și să stea în picioare

by Daniela Bojincă mai 8, 2016

written by Daniela Bojincă

Eram încă în vacanță, la Târgu-Jiu, cu maică-mea în bucătărie. Și cum ea ține televizorul mai mereu aprins ca să nu fie chiar singură pe acolo, am auzit o știre chiar interesantă. Foarte interesantă. Nemaipomenit de interesantă care, pe mine, m-a șocat. Nu înțeleg de ce ai face asta dacă nu ar fi neapărat nevoie din punct de vedere medical, ci doar de moft, sau de lene.

Era o știre ceva de genul: încă de la o lună trebuie să-ți duci copilul la kinetoterapeut, ca să învețe să stea corect în fund și să meargă corect. Cam așa ceva suna toată treaba asta care pare cam îngrozitoare.

Timpul, într-adevăr, nu este întotdeauna de partea părinților în ziua de azi. Viața e din ce în ce mai agitată și, ca să crești un copil, trebuie să te zbați să faci și aia și ailaltă ca să poți să-i oferi o viață liniștită și să-l crești frumos.

Dar ca să-l duci la terapeut din prima lună să-l înveți să meargă, mi se pare prea mult. Un copil învață să meargă de-a bușilea, se ridică și singur în fund, până ajunge să se ridice în picioare. Maică-mea mi-a zis că la o lună eu stăteam deja în fund fără prea mult ajutor din partea ei.

Un copil, dacă tot îl faci, ai grijă să-ți faci suficient timp să stai cu el să-l ții de mânuțe și să-l înveți să meargă. Să-l ajuți și să-l susții. Să-i fii alături. Și, dacă mai ai și alte treburi de făcut, prin casă spre exemplu, îi poți lua un premergător care să-l ajute să învețe să se susțină pe propriile piciorușe. Dar nicidecum să-l dai pe mâna unui terapeut, doar pentru că tu n-ai timp.

Terapeuții, cred eu, sunt pentru momentele alea în care copilul are o problemă și chiar nu poate. E bolnav. Suferă. Sau chestii de genul ăsta, medicale oricum.

Stăteam așa și mă uitam șocat la televizor și o întrebam pe mama cum de ea a reușit să mă învețe singură să stau în fund, să-mi țină spatele drept, capul într-o poziție corectă și să mă ajute să merg, fără să fie nevoie să mă ducă pe la medici, sau să vină vreun specialist să o învețe. Și cum a învățat-o pe mama ei și pe mama ei bunica ei și așa mai departe, până la oamenii ăia din anul 1500 care aveau instinctul matern și patern de a-și crește copiii, fără să-i învețe cineva „ca la carte” cum se face treaba asta.

Acum totul pare o mare filosofie pe care musai trebuie să te învețe cineva cum să o faci. Îți trebuie instrucțiuni cât se poate de precise mai pentru orice.

Uneori cred că ne complicăm viața mult prea mult, când ea pare să fie atât de simplă și de naturală. Sau am eu o problemă și nu înțeleg de ce ai prefera să duci copilul la terapeut și nu i-ai cumpăra un premergător să stea pe lângă tine și nu l-ai ajuta chiar tu.

mai 8, 2016 4 comments

Personal

Vreau să mai fiu copil doar ca să am și eu mobilă cu iepurași

by Daniela Bojincă martie 11, 2016

written by Daniela Bojincă

Eu mă simt încă un copil. Și cred că o să mă simt așa toată viața mea. E important să ne simțim copii și, din când în când, să ne comportăm ca atare. Buletinul meu însă, îmi spune clar că, deși îmi place să mă comport ca un copil, nu mai sunt unul. Am crescut. Și, drept urmare, în marea majoritate a timpului trebuie să mă comport precum un adult și să am activități specifice vârstei mele. Să mă îmbrac specific vârstei mele. Și să cumpăr chestii specifice vârstei mele.

Dar, cum pe interior eu sunt un copilaș mic și drăgălaș, mie îmi place să cumpăr și să primesc chestii cât mai copilărești. Bine,nu neapărat întotdeauna, desigur. Știu, oarecum, să le delimitez.

Mi-ar plăcea, spre exemplu, să mai fiu copil doar ca să mă bucur și eu de mobila de copii care e acum, cu iepurași, fluturași și alte din astea. Când eram eu mică, erau chestii simple, fără nicio formă anume. Astea de acum sunt, în schimb, drăgălașe și fac camera copilului mai frumoasă. Sau cel puțin mie îmi plac. Așa cum îmi place și dulapul ăsta cu iepurași, de la Noriel, de mai jos.

Ui la el ce drăgălaș e. Cum să nu înfrumusețeze așa ceva camera? Cum să nu te simți bine în propria cameră? Cred că și părinții s-ar simți mai bine în camera copilului lor decât în a lor. Cel puțin eu aș face asta. Știu, știu… din punctul ăsta de vedere aș fi o mamă denaturată. Aș sta în camera copilului mai mult de dragul de a mă simți eu un copil.

Cred că, să fii copil, e cel mai minunat lucru care ți se poate întâmpla în viața asta. E perioada aia lipsită de griji. Perioada aia în care faci ce vrei și ai toată lumea la picioarele tale. perioada aia în care nu-ți pasă și ți se pare că totul se învârte în jurul tău.

Ca mai apoi să crești și norișorul ăla pe care pluteai să se micească încet, încet, până ce dispare de tot și pici în cruda aia realitate.

martie 11, 2016 8 comments

Personal

Povești de la mama

by Daniela Bojincă februarie 5, 2016

written by Daniela Bojincă

Am venit acasă. Am terminat sesiunea (iar ăsta este al șaselea articol în care aduc în discuție sesiunea – chiar am o problemă). Am venit acasă la mama să mă bucur de liniște, relaxare, o mângâiere caldă, povești de când eram eu mică și cuminte (aka bebeluș drăgălaș și adorabil) și, nu în ultimul rând, să mă bucur de multă mâncare (trei mese pe zi plus gustări – în București una și jumătate e suficientă).

Dar să lăsăm și mâncarea și toate celelalte și să ne focusăm pe povești căci poveștile mamei despre perioada în care eram eu mică sunt unele tare amuzante și drăgălașe. Și, după fiecare poveste, ajung să înțeleg că maică-mea mă iubea mai mult atunci. Eram mai cuminte. După spusele ei, eram așa: „Când erai tu mică, bebeluș, dar și puțin timp după aceea, erai precum un bibelou. Te luam dintr-un loc și te puneam în altul. Cum te puneam așa stăteai. Erai tare cuminte și drăgălașă. Apoi, apoi ai început să faci prostii.”

Eram un copilaș simpatic. Țin și eu minte că, dacă mă punea lângă jucării, adormeam lângă ele. Și nu le prea deranjam. Mă jucam frumos, până ce am descoperit eu că te poți juca și altfel cu ele. Spre exemplu, stricându-le. Desigur, ăsta este un termen abstract folosit de adulți. Copii nu înțeleg modalitatea asta de a te juca cu o jucărie ca stricând-o, ci ca demontând-o, ceea ce este cu totul diferit. A strica nu aduce nimic folositor, pe când a demonta te ajută să descoperi ce e înăuntru, să afli chestii și lucruri noi. E o altfel de… învățare. Diferența asta e dată de perspectiva din care privești lucrurile.

Apoi, mi-a povestit că, atunci când m-am născut eu, nu existau scutece ca acum. Erau din ălea de pânză, pe care le fierbeai. Dar, în timp, le-am prins și pe alea de unică folosință, ceea ce i-a ușurat ei viața, că pe mine oricum mă durea la bască. Deci pot spune că fac parte din ambele generații, nu? Am prins ambele tipuri de scutece despre care oricum nu-mi amintesc nimic. Dar le-am prins pe ambele. Ha!

Și, nu în ultimul rând, și-a adus aminte de obsesia ei de a mă îmbrăca în alb. Și de obsesia mea de a mă băga pe sub mașinile din service tot îmbrăcată în alb: „Și da, mă mamă, eu te îmbrăcam în alb și tu te băgai pe sub mașinile lu tac-tu. iar când veneam eu de la servici, abia dacă ți se mai vedeau și ochii. Păcat. Păcat. Erau niște hăinuțe drăgălașe, iar tu fuseseși un copil tare cuminte până la vârsta de trei ani.”

Eu zic că și asta depinde mult de perspectiva din care privești lucrurile. Eu zic că am fost un copil cuminte tot timpul.

februarie 5, 2016 2 comments

Personal

Vreau la mamaaa!

by Daniela Bojincă ianuarie 30, 2016

written by Daniela Bojincă

Acest articol este scris ca să mă plâng. Pentru că, de ce nu? Am și eu un loc în internetul ăsta unde pot să fac aproape tot ce mă taie capul, când am eu chef. Drept urmare, azi, aleg să mă plâng și să strig uite fix așa: VREAU LA MAMAAA!

Sau, ca să fie și mai vizibilă disperarea mea:

VREAU LA MAMAAA!

Așa. Acum parcă mă simt mult mai bine. La naiba, pe cine mint eu aici? Vreau acasă. Și vreau să am iar câțiva anișori. Să pic în genunchi, să fac vânătăi, să-mi cumpere ai mei triciclete de copii ca alea de la Noriel, să-mi facă altcineva mâncare, să alerg ca bezmetica peste tot pe unde n-am voie, să împart clătitele cu câinele și așa mai departe.

Ăsta-i al patrulea articol în care scriu despre sesiune. Sau în care fac referire la sesiune. Al patrulea articol consecutiv. Ceea ce pare destul de grav, dacă stai și analizezi lucrurile la rece.

Probabil vă întrebați: „Ce a pățit nebuna? Ce are de data asta? A luat-o razna de tot?”.

Nu. Sesiunea nu e grea. Și nici nu e nașpa. Sesiunea e ca orice altă lucrare. Sau cel puțin eu încerc să o văd așa. Te duci și scrii despre ce ai învățat. Așa cum se întâmpla și în liceu. Și așa cum se întâmplă, de obicei, în viață. Dai teste. Mereu.

În plus, nu cred că sesiunea trebuie privită ca ceva greu. Vine și trece. Ca orice altceva în viața asta. Sunt doar niște examene care, mai târziu, nici măcar nu mai contează. Observ asta privind în urmă, spre examenele din liceu și generală. Pe cuvântul meu de nu râd de mine pentru cât mă stresam pe atunci și credeam că notele alea îmi vor marca viața. Nici vorbă. Nici măcar nu mi le mai amintesc și, din câte se pare, trăiesc excelent independent de ele.

Desigur, contează ca să treci examenul respectiv și, eventual, să ai o medie mare pe diploma aia pe care se va așterne praful undeva într-un sertar. Notele astea reflectă exclusiv ceea ce ai știut într-un anumit moment. Poți să înveți, să împuști nota și să uiți peste trei zile tot. Cum de altfel fac majoritatea studenților. Notele nu reflectă ceea ce și știi cu adevărat și ceea ce poți să aplici. Teoria e ZERO, fără practică – Daniela Bojincă, 30.01.2016, filosof contemporan.

Totuși, devine stresant la un moment dat. Dar n-aș putea explica exact de ce. Pur și simplu te stresează ideea de sesiune și de examene și de note și de profesori care au impresia că poți să știi o materie la fel de bine ca ei care o predau de nu știu cât timp, zilnic și care, implicit, o știu deja mecanic. Tu nu poți. Poate, după 20 de ani în care spui zilnic aceleași lucruri, poți să știi și tu materia aia la virgulă și punct, ca să zic așa.

Iar asta te face să-ți dorești să fii din nou copil. Să fii la mama. Acasă. printre oamenii ăia care-ți fac toate mofturile și te îndeamnă să faci lucrurile în așa fel încât să te bucuri de ele la timpul lor căci, din nefericire, va veni o vreme în care nu le vei mai putea face. Cum ar fi să dormi ziua. Îmi zicea mama: „Hai, dormi și tu la prânz, acum, cât mai poți, că va veni o vreme în care nici noaptea n-ai să mai apuci să dormi cum trebuie, dar ziua.” – înțelepte vorbe, foarte înțelepte. Aplauze, vă rog.

ianuarie 30, 2016 3 comments

Da. Sunt eu când eram mică și mă supăram. Așa făceam.

Personal

Ce se întâmplă de toată lumea din jurul meu face copii?

by Daniela Bojincă noiembrie 19, 2015

written by Daniela Bojincă

Da. Sunt eu când eram mică și mă supăram. Așa făceam.

Bine, nu neapărat asta e problema mea. Să faci copii e ceva absolut normal. E natural. Firesc. Problema mea că aproape toți cei de vârsta mea și foarte puțin peste, îmi invadează Facebook-ul cu copiii lor abia născuți. Sau în premergător. Sau în cărucior. Sau prin parc. Sau în orice altă ipostază.

Până acum, toți se căsătoreau. Acum, toți fac copii. Și e puțin ciudat când tu, pe tine, te vezi un copil. Eu, personal, abia am grijă de mine. Eu uit să-mi dau mie să mănânc, dar altuia? În cazul meu mai am nevoie de maturizare pe partea asta. Am nevoie să trec de faza de: eu cu mine, iar cu mine și cu ciocolata.

În plus, nu înțeleg unde se grăbește toată lumea. Doar n-au intrat zilele-n sac. Adică, eu încă nu mi-am terminat de trăit copilăria, n-am terminat de mâncat destule dulciuri singură și alte cele care, acum, îmi scapă la numărătoare. Dacă o să-mi mai amintesc, pe parcurs am să mai precizez anumite chestii.

Acum, să nu înțelegeți greșit sau ceva. Nu mi se pare anormal să ai un copil la 21 de ani. Bunicii noștri aveau copil deja de vreo cinci ani, la vârsta asta. Sau cel puțin de trei ani. Pur și simplu eu nu mă văd într-o astfel de ipostază și, când altcineva de vârsta mea e, tind să mă pun în locul lui.

Să nu vă așteptați că mă îngrozesc, sau ceva. Pur și simplu nu mă văd în stare. N-am maturitatea necesară și, mă întreb, ei când au căpătat-o? De unde? Mă văd matură, dar nu suficient de matură.

În weekend, plimbându-mă prin Cișmigiu, am văzut o tipă cu un copil mic în premergător, cum sunt cele de la Noriel. Și mie, pentru că nu mai am vreo 15 ani, orice tipă peste 20 cu un copil, mi se pare mult prea tânără. Și, desigur, am făcut analogia cu mine care aș fi de-a dreptul incapabilă să am grijă de o altă ființă în afară de mine. După cum spuneam și mai sus, nici măcar de mine n-am grijă. Uit să mănânc, uit să iau pastile când e cazul. Mă mir că nu-mi uit capul pe undeva, sau pe mine pe undeva. Ohh, stai, ultima dată era să mă uit în metrou, în timp ce dormeam.

Și, că tot am zis de premergător, aș vrea să revin puțin asupra lui pentru că, mie, mi se pare foarte tare invenția asta pe care eu, pe vremea dinozaurilor, n-am prins-o. Și mi se pare mult, mult mai faină decât hamurile alea pentru copii. Bietul copil trebuie să stea acolo strâns și să aibă o experiență destul de ciudată, în funcție de mersul părintelui. Parcă e ținut în lesă precum un câine. Ba mai rău, că până și câinele din lesă are libertate de mișcare. Pe când, cu premergătorul, mi se pare foarte tare. Face și mișcare, ceea ce-l ajută și, în plus,îl ajută să învețe mult mai repede să meargă.

Deci, de ce se grăbește lumea să facă copii? Am o problemă existențială, se pare. Doresc să o lămuresc.

noiembrie 19, 2015 4 comments