Prima mea experiență cu Turcia – Istanbul

Ora 5 dimineața. Intrăm în Istanbul. Un oraș imens. Cum vii dinspre Bulgaria, cobori un deal mare și dai de o multitudine de luminițe alb-gălbui. O minunăție de peisaj. Îți clătești ochii. Și mintea. Și sufletul.

E dimineață, dar afară e încă noapte. Și plouă. Asta după ce o noapte întreagă am mers numai pe zăpadă. În Bulgaria nu există noțiunea de deszăpezire. În Bulgaria există noțiunea de zăpadă bătătorită de roțile mașinilor. Și asta mă face să iubesc și mai tare România.

Străzi imense, cu 4 benzi pe fiecare sens și câte două pe mijloc special amenajate pentru mijloacele de transport în comun. E ciudat să vezi cum civilizația există în deplasarea cu mijloacele de transport în comun. Asta pana când ajungi pe niște străduțe înguste unde șoferii de autobuz și șoferii mașinilor mici se claxonează enervant de insistent.

Moschei. Multe moschei. Una cam la fiecare 500 de m. O moschee, doua trei clădiri și altă moschee. Măcar ei își permit.

Ora 7:40. Am parcurs toată distanța din Istanbulul de Vest până în centru. 2 ore și 40 de minute. Istanbulul e un oraș aglomerat încă de la 5 dimineața. Se merge bară la bară. Încep sa iubesc mai mult aglomerația din București.

Ajungem la destinație. Garajul autocarului Marina. Undeva lângă metroul Yenikapi. Între timp, eu și Domnul V., colegul de autocar de pe scaunul din față, am descoperit că mergem în aceeași direcție: aeroportul Sabiha.

Mă dau jos din autocar cu Domnul V., care îmi cară bagajele pentru ca îl iau cu mine la aeroport și îl scutesc de o bătaie de cap să caute rute. Schimb pe schimb. Ajungem la metrou. Luăm două bilete. Civilizație. Locuri de intrare wi-fi. Semne de direcționare peste tot. Paznici drăguți și serviabili. Luăm metroul către Ayrilik Ceșmesi. Faimosul metrou care trece pe sub Bosfor și leagă Istanbulul european de cel asiatic. 4 stații: am trecut prima dată pe sub Bosfor și am pășit pentru prima dată pe pământ asiatic. Ar fi trebuit să iau o piatră în gură.

Coborâm. Schimbăm pe linia roz. Cum ieșim la suprafață din trenul Marmaray, la dreapta, printr-un tunel, sub pământ din nou. De data asta luăm jetoane de la un aparat. Le băgăm la metrou și trecem pe linia roz, către Kartal. Roz. Roz peste tot. Eu și cu Domnul V. avem de mers 14 stații. Mergem iar până la capăt de linie. O multitudine de oameni se uită la noi. Vorbim diferit de ei. Ne schimonosim diferit ți gesticulăm diferit. Culturi diferite. Obiceiuri diferite. Coborâm din nou. Kartalul e ca un labirint pe sub pământ. Trecem dintr-un tunel într-altul, până ajungem la ieșirea cu numărul 2. Ne îndreptăm spre stația de autobuz, să luăm un E10 sau un KM22 către destinația finală: aeroportul Sabiha. Mergem tot până la capăt. Mereu până la capăt.

Urcăm în autobuz, dar șoferul nu are să dea nici bilete și nici cartelă. Vorbim prin semne. Nu știe engleză. Ne trimite în autobuz, la un domn care s-a oferit să ne dea două călătorii, căci pentru autobuze sunt alte cartele pe care nu aveam de unde să le luăm din zona aia. Oameni ciudați. Binevoitori. Sau cel puțin eu și cu Domnul V. am dat în ziua de 5 ianuarie peste oamenii potriviți.

Aeroport. Bucureștiul dă două ture prin aeroport. Domnul V. îmi explică pașii pe care îi am de făcut la check-in și la poartă și la îmbarcare, dat fiind faptul că eu zbor pentru prima dată cu avionul. E mai ușor când îți arată cineva. Ne despărțim. Domnul V. pleacă cu zborul de prânz către o destinație din Sud, iar eu rămân să aștept zborul de după-masă, de la ora 17:15, spre Est, Van, undeva aproape de granițele cu Azerbaidjan, Iraq si Iran. Am o distanță egală de granițele astea 3 (cam 30 de minute de mers cu mașina, cică). Știu, ce mama naibii caut eu acolo când sunt conflicte?

Ora 10:40. Mă îndrept spre sala de așteptare după ce eu și Domnul V. ne-am luat la revedere. Îmi place aici. Mă gândeam că o să mă plictisesc până pe la ora 14:00, când mă îndrept să fac check-in-ul. Dar nu. Atâtea personaje trec prin fața ochilor mei, încât nu am să mă plictisesc. Unul mai trist decât altul, sau unul mai distrat decât altul. O doamnă plânge în fața mea. Pleacă. Și plânge. Tipul de lângă mine se uită la ce scriu  și nu înțelege o iotă. Ne analizăm unii pe alții.

Eu rămân, ei pleacă. Vin alții. Două tipe, musulmane, cu ciorapi groși și sandale. Pare ciudat, dar e cât se poate de normal, aici, din câte se pare. Tot văd tipe cu sandale și ciorapi ca ai bunicii. Un domn vorbește la telefon. Altul țipă la ghișeu. Unii se îndreaptă către porțile de check-in. Zborul meu încă nu apare pe tabela pentru check-in. E pe lista de așteptare, după alte 10 zboruri înaintea lui. Mai am de așteptat și, între timp, de observat fețe, reacții, gesturi. Oameni. Observ oamenii și complexitatea lor. La cât de obosită sunt, plecată de luni de dimineața de la ora 9, luat pașaport, dus la București, mers aproape 15 ore cu autocarul, venit la aeroport, observatul oamenilor e relaxant. E singurul care mă mai ține trează, până la zborul cu avionul.

Doamna din fața mea s-a ridicat de pe scaun. E arăboaica. Și-a înșirat toate bagajele pe jos și s-a pus la somn. Somn dulce în aeroport. Cum să te plictisești?

Ora 13:30. Pa pa sală de așteptare. Un nene arab tocmai a început să țipe și să facă ca toți dracii. Numai el știe ce zice și nimeni nu îl înțelege. Evacuare. Sunt frumoase și holurile din aeroport. :))

Ora 14:10. Încă aștept să fac check-in-ul vieții. Mai mulți oameni tocmai și-au pierdut nu știu ce zbor, cu check-in-ul făcut la timp. Se închisese totuși poarta. Iar treaba asta mă sperie de moarte, fiind primul meu zbor și fără să am habar de ce ar trebui să fac mai exact. Doi bătrânei, englezi, se pare că se uită pe tabelă după același zbor, ceea ce mă face să îi urmăresc și să stau după ei, ca sa fiu sigura că nu ratez nimic. Doar că, între timp, i-am pierdut. Și m-am așezat la o coada, unde m-am împrietenit cu o turcoaică care a mers cu mine până la poartă. Pam-pam.

Abia aștept să zbor cu avionul. Sunt curioasă. N-am mai zburat niciodată. Sunt curioasă care este sentimentul. Și sper să nu se prăbușească. Măcar să apuc să mă bucur și eu de primul zbor… și de multe altele.

Și am zburat. Doar că, după zbor, nu mi s-a mai părut cine știe ce. Nimic special. Nici goluri în stomac, nici să simt chestii din cauza diferenței de presiune, nimic. Desigur, la întoarcere, când voi zbura pe zi, poate că o să fie altfel. Mult mai drăguț să ai ce vedea.

Viata e alta aici. Și pare interesantă, privită prin ochii mei libertini.