Gata – c’est fini la comedie!

Mă rog, pe 3 sferturi. Mai am de terminat și de susținut o licență. 

Dar azi am dat ultimul examen din facultate. Și, ca să fie cu adevărat memorabil, de ținut minte și de povestit copiilor și nepoților, ultimul examen a fost și cel mai greu, cu scris și oral și multă panică. Bomboana de pe colivă, ca să zic așa.

E ca atunci când crezi că le-ai văzut și trăit pe toate într-o facultate dar, ce să vezi, vine ceva din spate și-ți dă două după cap, să te trezești la realitate și să-ți arate că mereu e loc și de mai rău.

Și acum stau și mă întreb când au trecut anii ăștia? Când s-a terminat și facultatea și oare ce naiba o să se întâmple după?

Dar, întrebarea cu care m-am tot confruntat în ultimul timp e: Și cu ce-ai rămas după facultatea asta?

Și-am stat așa și m-am gândit, serios, cât de utilă îmi e facultatea și, mai ales, cât de uitlă o să-mi fie și pe viitor.

Și tot meditând eu așa la problema asta, mi-am dat seama că majoritatea informațiilor din facultate o să mă ajute cel puțin să port o conversație inteligentă cu cineva, dacă nu chiar să înțeleg anumite concepte și tot ce se întâmplă în jurul nostru la nivel internațional. Și e important într-o lume plină de griuri și de manipulare, tu să poți distinge albul de negru fără să le transformi în gri.

Dar am mai rămas cu ceva, pe lângă noțiunile teoretice. Am rămas cu niște oameni super mișto. Cei mai mișto oameni de pe Pământ. Cei mai cei dintre cei mai cei. Oamenii ăia care-mi suportă frustările, răutățile și glumele proaste pe care le am uneori. Oamenii ăia care m-au ajutat să învăț mai bine, să fiu mai drăguță și să prind mai multă încredere în ceea ce fac și cum fac. Am rămas cu o prietenie frumoasă într-un grup de nebuni.

Ei sunt cei mai minunați oameni de pe Pământ. Și asta doar pentru că mă suportă pe mine. Și voiam să le mulțumesc cum știu eu mai frumos, enervându-i, cu o poză pe blog.

De la stânga la dreapta: Eu, Iza, Cristiana, Cristi și Miri

Și acum să zic câteva cuvinte despre fiecare, cum știu eu mai frumos, ca să le mulțumesc pentru ultimii 3 ani din viață și pentru că i-au făcut să fie mai frumoși.

O să încep cu Cristi, că-i singurul băiat dintre atâtea fete. După 3 ani, sincer, nici nu știu cum de ne mai suportă. E un erou, vă zic.

Pe Cristi l-am cunoscut încă din prima zi de facultate, de la primul curs, când ne-a pus profa să facem echipe pentru realizarea unui proiect și, Cristi, fiind lângă mine, mă întreabă: Auzi, nu vrei să faci proiectul ăsta cu noi (el și încă 3 băieți din jurul nostru)? Iar eu m-am uitat așa la el, l-am văzut de două ori mai înalt decât mine, puțin arogant și-am zis, din instinct: NU! Eu nu mai vreau proiecte cu băieți!

Apoi l-am văzut că-i băiat mișto, de treabă și inteligent și-am zis fie, mă bag. Și aia a fost. De atunci ne-am avut pe cap unul pe altul până azi. Și cred că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată în viața asta.

Pe Cristiana am cunoscut-o tot din primul an, dar mai pe la sfârșitul primului semestru, când am plecat împreună într-un proiect în Estul Turciei, undeva aproape de granița cu Siria, unde am rămas impresionată de tancurile care patrulau pe stradă, de mitraliere și de toate cele. De atunci a rămas mămica tuturor rănilor mele și cea mai înțelegătoare ființă de pe Pământ.

Pe Izabela am cunoscut-o așa, tangențial, prin primul an de facultate când ne-am hotărât să mergem în același loc, în SUA, cu Work and Travel. Și după ce am locuit împreună 4 luni de zile, am rămas împreună și ne-am suportat una pe alta. Mai mult ea pe mine, dar ce să-i faci, asta-i viața.

Iar Miri, ei bine, pe Miri am observat-o abia din anul 2 de facultate. Desigur, probabil că dacă aș fi văzut-o pe stradă, mi-ar fi părut cunoscut de undeva chipul ei și cam atât. Și-mi pare rău că am pierdut un an fără să o cunosc, că-i absolut minunată și drăguțică și zâmbăreață. Dar, spre apărarea mea, încă am colegi de facultate al căror nume nu-l știu. Deci, e ok, pot spune că ea e o norocoasă (modestie). 

Și cam atât. Le mulțumesc că au apărut în viața mea, că m-au sfătuit și că m-au ajutat să fiu o variantă nițel mai bună a mea. 

C’est fini la comedie!