N-am mai ieșit la un film de o groază de timp. Nici nu mai știu exact de când, atât de mult timp a trecut. Nu știu cum am ajuns la The Post, sinceră să fiu.
Și, pentru că mereu am câte un motiv pentru orice mi se întâmplă, am și acum. Ba am chiar două. Se numesc job și licență cu facultate. Cu accentul pus pe licență, desigur.
Și, în cheful meu de a nu mai avea chef de nimic, la un moment dat, primesc o invitație la film. Și, habar n-am cum, dar am acceptat-o. Iar într-o seară, după ce am ieșit de la muncă, pe ninsoare, m-am dus la film.
Bine, trebuie să recunosc că m-a fascinat subiectul. Încep să îmi placă din ce în ce mai mult filmele care sunt făcute după un fapt real. Așa că n-am prea stat pe gânduri când a fost să confirm prezența la un film care îmbină domeniul securității naționale cu libertatea de exprimare a presei, căci despre asta este filmul pe care vreau să ți-l recomand săptămâna asta.
The Post – un film despre încăpățânare și curaj
Dacă ar fi să caracterizez filmul acesta în două cuvinte, aș zice că e un film despre încăpățânare și curaj.
Nu știu dacă știi contextul istoric dar, la un moment dat, în istoria mondială, a avut loc un război în Vietnam. Război despre care administrațiile prezidențiale, până a Nixon inclusiv, nu spuneau mare lucru. Sau încercau să-și păcălească cetățenii cu marile lor reușite din Vietnam când, de fapt, lucrurile nu erau deloc așa cum erau expuse publicului larg.
La un moment dat Secretarul de Stat cere să se efectueze un raport despre războiul din Vietnam – United States – Vietnam Relations, 1945–1967: A Study Prepared by the Department of Defense (The Pentagon Files) – pentu că nu era de acord să-și trimită oamenii să moară acolo (n-a rezolvat nimic, nu l-a băgat nimeni în seamă nici pe el și nici raportul lui). Raport din care, în 1971 The New York Times publică anumite pagini de care făcuse rost. Întreaga clasă politică a SUA o ia razna, cu Nixon în frunte. Astfel, se deschide un proces împotriva The Times cum că nu au voie să divulge informații clasificate, din arhivele securității naționale.
Iar acum intervine The Post (The Washington Post), un ziar local la vremea aceea, o simplă afacere de familie care încerca să supraviețuiască sub conducerea lui Kay Graham (Meryl Streep), o femeie care nu muncise niciodată în viața ei și nu prea știa cum să conducă afacerea de familie după sinuciderea soțului ei.
The Post era mereu în umbră și în concurență cu The Times. Și cum se făcea, cum nu se făcea, mereu aveau subiecte mai interesante decât cele ale ziarului Th Post. Așa că editorul șef al ziaului The Post – Ben Bradlee (Tom Hanks) -, decide să intre într-o cursă contra-timp împotriva celor de la The Timse și să facă rost de tot raportul pe care să-l publice integral în ziar. Bine, nu chiar, că erau sute de pagini. Dar, oricum, informații mult mai picante decât cele din The Times.
Kay Graham – doamna de fier a epocii Nixon
Eu așa am perceput-o. Ca o doamnă de fier, plină de curaj și de încăpățânare. Era o femeie singură într-o lume de bărbați. O femeie pe care toți o percepeau drept o răsfățată care n-a muncit o zi în viața ei și care habar nu avea să conducă o afacere. Dar care se străduia din răsputeri, căci povara susțineri unei familii întregi, cu copii și nepoți, căzuse pe umerii ei.
Decizia ei de a pubica raportul, pe care nu a fost foarte greu să-l obțină, avea două posibilități de consecință: să distrugă The Post, sau să devină faimoși pentru susținerea The Times în proces și curajul de a se opune mincinilor adiministrației prezidențiale Nixon. Iar să te opui lui Nixon era mare lucru.
Mi-a plăcut mult interpretarea actriței. A dat contur unei femei nesigure și, totuși, ambițioasă. E interesant să privești povestea asta și din punctul ăsta de vedere.
Mi s-a părut interesant motivul de la care a plecat toată povestea
Știi, te gândești că pentru a atenta la securitatea unui stat și a publica un dosar clasificat, e nevoie de motive serioase și grave (bine, nu putem spune că n-ar fi, dar totuși). Însă, mi s-a părut că, din nou, fix cele mai nesimnificative lucruri, cărora nu le-ai da niciodată importanță, sunt cele care, de fapt, pot răsturna un întreg sistem. Fix cum e vorba aia: buturuga mică răstoarnă carul mare.
Fix așa a fost și în cazul de față. O simplă dezamăgire în sufletul unui om a dus la furtul dosarului de la RAND Corporation de către Daniel Ellsberg și la publicarea unui întreg dosar clasificat și la bombardarea administrației prezidențiale Nixon și nu numai. Și predecesorii lui erau la fel de vinovați pentru mușamalizarea adevărului despre războiul din Vietnam. Practic, Nixon nu făcea decât să continue cu minciunile predecesorilor săi.
Dacă vrei să vezi ecranizarea unei mici părți dintr-o istorie tumultoasă…
… să știi că filmul a intrat în cinematografe din 23 februarie 2018, sub distribuția celor de la Vertical Entertainment. Sunt aproape 2 ore de istorie care sigur o să-ți placă.
Sursă YouTube (user 20th Century Fox)