Am primit o leapșă de la Malaezu să scriu despre #primelejoburi ale mele, așa cum a scris și el despre #primelejoburi ale lui. Și, cum el consideră că mie mi se potrivește leapșa asta tocmai pentru că sunt în SUA acum, a zis să mi-o dea și mie. Așa e când nu lucrezi câte 12 și respectiv 13 ore pe zi. Te plictisești de viață și te apuci să faci lepșe și să le dai mai departe. Ca Malaezu.

Totul a început pe Twitter, în caz că vă întrebați, unde cineva s-a gândit să creeze hashtag-ul #first7jobs, unde mai multe personalități povestesc care au fost primele lor joburi înainte să devină faimoase și pline de bani.

Aveam de gând să scriu un articol despre #primelejoburi din SUA. Cum e, ce fac, cum mi se pare și dacă aș repeta sau nu experiența. Doar că timpul nu-mi prea permite să mă ocup de asta. Mă trezesc mult prea devreme și adorm mult prea târziu și mult prea obosită ca să mai fac și altceva în afară de un duș și să-mi iau pijamalele pe mine.

primele joburi sua

Primul job: ride operator

Probabil că știți deja că am venit aici prin Work and Travel și, primul job, la care am fost acceptată din țară, este de ride operator într-un parc de distracții. Câștig $7.75 pe oră și lucrez vreo 40 de ore pe săptămână. Dar din ăia $7.75 pe oră rămân cu vreo $4.5 pentru că mi se retrag taxele și chiria. Câștig brut $310 pe săptămână și rămân cu $180 după ce mi se retrag taxele statale, federale și chiria. Din care mai cheltui în jur de $20-$40 pe mâncare în săptămâna respectivă și pe alte chestii gen cadouri și așa mai departe. Deci rămân cu bani să-i pun deoparte în jur de $140 pe săptămână de la primul job.

Uneori mi se pare foarte greu și mă simt extraordinar de obosită după 12-13 ore pe zi de muncă timp de 4 zile la job-ul ăsta. Și totuși, nu fac o muncă grea. Nu dau cu sapa, nu car pietre, nu încarc marfă și alte munci din astea fizice. În schimb, lucrez afară, în soare și căldură când nu sunt la unul dintre cele două carusele care au un acoperiș deasupra, mă milogesc de ăia care-s breakeri, lideri și manageri să-mi dea și mie pauza de mers la toaletă ori să-mi aducă apă, iar pauzele ți le dau la început, ori la sfârșit. Și să stai în căldură 12-13 ore, să nu prea ai parte de apă și mers la toaletă prea des, să miști de un joystick ca să pui o frână, sau să verifici centurile și să dai drumul la carusel, devine epuizant. Nu e obositor ceea ce faci, ci cât faci și în ce condiții le faci. În rest, jobul e chiar interesant. Mie mi se pare interesant să știi cum funcționează un carusel și pe la ce trebuie să te uiți să vezi dacă ești în siguranță sau nu când te dai în ele, pentru că da, în fiecare dimineață verific caruselul să văd dacă are totul la locul lui și am o foaie pe care trebuie să bifez ce verific.

Al doilea job: de toate în bucătărie

După ce am văzut eu că rămân doar cu $140 pe săptămână și mi-am dat seama că nu-mi strâng bani nici cât am investit în programul ăsta, am zis să-mi mai iau un job. Și m-am angajat la compania care se ocupă de tot ceea ce ține de alimentație în parcul respectiv. Sunt două companii diferite, cu manageri diferiți, ce mi-au oferit posibilitatea să văd două tipuri de oameni.

Aici, când vreau să merg la toaletă, merg la toaletă fix în secunda în care am cerut, când vreau să-mi iau apă, merg și-mi iau apă, iar pauzele sunt gândite în funcție de orele pe care le lucrezi (la jumătatea programului), față de ceilalți care îți dau pauză după o oră după ce ți-ai început lucrul, sau cu o oră înainte să-l termini pentru că n-au ei suficienți oameni care să dea pauzele în același timp oamenilor la o anumită oră, că au plecat pentru că se poartă prea nașpa.

Am scris de toate în bucătărie pentru că fac de toate. N-am o poziție anume. Strig și comanda, o fac, mă duc mai fac o gogoașă, niște cartofi prăjiți, un hot dog, mai tai feliile de pizza și le pun pe farfurii când cel care trebuie să o facă nu poate în momentul ăla, mai fac un burger, șterg mesele de pe terasă, dau cu mătura. Și-mi place chiar mai mult decât să lucrez la carusele, oricât de ciudat sau de aberant ar suna asta pentru mulți.

Îmi place pentru că îmi plac oamenii cu care lucrez acolo. Te respectă mai mult. Managerii lucrează cot la cot cu tine. Și ei dau cu mătura când altcineva nu poate. Și ei fac cartofi prăjiți, cară din frigidere, taie pizza, fac pizza, fac burgeri și așa mai departe. Tot ce fac eu, fac și ei când oricine altcineva nu poate face asta. Spre deosebire de managerii de la carusele care se plimba prin parc, ori stau undeva în unitate la răcoare. Și nu asta ar fi problema, ci atitudinea lor neprietenoasă față de angajați – managerii din bucătărie fac glume cu tine, te întreabă cum îți e viața, te ajută și așa mai departe, în timp ce ceilalți au o atitudine de superioritate, nu te bagă în seamă și cam atât.

Desigur, e obositor și aici să lucrez 12 ore pe zi și să stai numai în picioare, spre deosebire de carusele unde ai un scaun să stai din când în când jos, în timp ce caruselul merge. Dar e mult mai puțin obositor. Mă simt mult mai odihnită după ce stau 12 ore în picioare în bucătărie și fac de toate, decât după ce stau 12 ore la două carusele și mai stau și jos.

Dar vreau să zic și o chestie pe care o detest din tot sufletul meu la compania asta care se ocupă cu mâncarea: aruncă la mâncare în draci. Și n-au nicio remușcare când fac asta, în timp ce noi n-avem voie să mâncăm. Seara, spre exemplu, la închidere, preferă să arunce paharele cu cartofi, ori farfuriile cu pizza, care nu sunt stătute, decât să ni le dea nouă, pe principiul că: we are not allowed to give this food to you, guyz – so we better throw it in the trash… În timp ce unii mor pe capete de foame, ei aruncă tone de mâncare.

Câștig și aici tot $7.75 pe oră și lucrez 2 zile cam 12 ore pe zi. Dar rămân cu $130 pentru că taxele sunt mult mai mici pentru al doilea job. Și fac un total de $270 pe săptămână. Ieeeei.

Al treilea job: cameristă

N-am avut de la început trei joburi. Abia săptămâna asta am început să lucrez și pentru al treilea job, la un motel pe plajă. Lucram 6 zile pe săptămână destule ore pe zi, așa că îmi păstrasem lunea liberă să mă odihnesc și poate chiar să mai vizitez și eu ceva. Doar că agenția prin care am venit eu aici a omis să-mi zică că parcul ăsta se închide pe 5 septembrie și că eu nu mai am un job între 5 și 30 septembrie. Iar biletul îl luasem pentru 7 octombrie. Și n-am bani să stau să vizitez o lună. Așa că a trebuit să-mi rog sponsorul din SUA, care nici el nu s-a obosit să-mi zică din timp treaba asta, să-mi găsească un job între 5 și 30 septembrie, așa cum știam eu că o să am. Și mi-a găsit la un motel, pe plajă.

Am început luni cu trainingul. Teoretic, trebuia să mă învețe cum să fac paturile, cum să aranjez chestiile pe acolo prin cameră, cum să fac curat în baie și așa mai departe. Pe scurt, mi-a zis să fac curat în cameră cum aș face și la mine acasă. N-au un tip anume de aranjat al paturilor și așa mai departe, sau o ordine anume în care să faci lucrurile. Așa că am făcut cum am știut eu mai bine, ca apoi nici să nu verifice ce-am făcut. În schimb, trebuie să împachetezi prosoapele într-un anume fel și lenjeriile de pat, când le pui pe raft.

Pe aici lucrez vreo 8 ore pe zi, pe $9 pe oră. Și trebuie să fac curat într-o cameră în 20 de minute. Ceea ce o să mă ajute să economisesc mult timp când fac curat acasă. Îmi intru-n mână. :))

Cum m-au transformat joburile din SUA?

Nu știu dacă ce am scris aici are vreun impact asupra ta, a celui care citești. Dar asupra mea a avut și să scriu acest articol și să trăiesc experiența asta. Are un impact în fiecare zi. Să trăiesc „the american dream” care nu e chiar visul american la care te aștepți și nu dai tocmai peste genul ăla de companii cu care tind românii noștri să compare companiile românești, m-a adus cu picioarele pe pământ și m-a făcut să trăiesc realitatea. Să văd viața așa cum e ea. Și să-mi apreciez părinții care de când mă știu muncesc de dimineața până seara ca să se întrețină pe ei și pe mine, să am tot ce-mi poftește mie suflețelul.

Am văzut ce înseamnă pentru taică-miu să se trezească la 6 dimineața și să ajungă pe la 11-12 noaptea acasă, mort de oboseală. Și ce înseamnă pentru maică-mea ca, după o zi de muncă, moartă de obosită, să trebuiască să gătească pentru a doua zi, să spele etc. Practic, am văzut ce înseamnă ciclul ăsta de trezit-serviciu-casă-somn. Nu-i înțelegeam pe ai mei. Consideram mereu că dacă m-au făcut, să mă crească. Și nu-i înțelegeam nici când n-aveau timp de mine pentru că erau prea obosiți. Primeam totul pe tavă și mi se părea că viața e ușoară.

Am învățat să apreciez banii și să nu-i arunc pe prostii. Când mă duc într-un magazin, nu-mi mai iau tot ce văd dacă n-am neapărată nevoie de chestia respectivă. Pentru că banii ăia au fost mult prea munciți ca să-i arunc pe prostii. Am învățat ce înseamnă să fii departe de casă și să trebuiască să te descurci singur de la un capăt la altul, fără cineva care să te ajute măcar cu un capăt de ață.

Când am plecat din țară mi s-a spus că pe lângă ăia $3000 pe care i-am băgat în proiect mai fac încă pe atât, că pe aici lucrurile sunt ieftine, că oamenii sunt altfel că bla bla bla. Și am ajuns aici și am dat peste un vis american total diferit de coricovele care se vând prin Europa. Americanii mei cu care lucrez sunt uimiți de faptul că noi credem într-un vis american.

De multe ori, când îmi e greu, îmi mulțumesc totuși că am luat decizia de a veni aici și de a trăi toate astea pe pielea mea, de a mă maturiza. Nu te prea poți maturiza când nu dai peste chestii care să nu te chinuie și să nu te întărească. Plâng uneori și-mi revin când mă gândesc că alții duc vieți de mii de ori mai grele și poate sunt mai singuri decât sunt eu.

Consideram că muncesc suficient cu blogul și că câștig ceva din el. Dar nu, asta nu e nici pe departe muncă. E o joacă. O joacă plătită. Să fii blogger nu înseamnă că muncești cu adevărat. Munca e aia care te obosește, te chinuie și te face să înțelegi cu adevărat greutățile și problemele vieții. Și-mi mulțumesc mie că am învățat asta.

Și, ca să închei într-un final, vreau să spun aici pentru ce apreciez americanii: îi apreciez că-și trimit copiii să înfrunte viața de mici. Copii de 16 ani lucrează cot la cot în bucătărie că ăia de 20+, 30+, 40+, 50+, 60+ și chiar 70+. Și-i mai apreciez și pentru faptul că bătrânii lor sunt activi în câmpul muncii. Și-mi mai place faptul că aici cu $20 mănânc o săptămână. În România n-aș mânca cu 20 de lei o săptămână, deși poate pe lună aș câștiga tot 1000 și ceva.

https://danielabojinca.ro/wp-content/uploads/2016/08/primele-joburi-sua-323x430.jpghttps://danielabojinca.ro/wp-content/uploads/2016/08/primele-joburi-sua-150x150.jpgDaniela Bojincă - PishkyWork and Travelbucatarie,camerista,parc de distractii,primele joburi,sua,work and travelAm primit o leapșă de la Malaezu să scriu despre #primelejoburi ale mele, așa cum a scris și el despre #primelejoburi ale lui. Și, cum el consideră că mie mi se potrivește leapșa asta tocmai pentru că sunt în SUA acum, a zis să mi-o dea și mie. Așa e...