Când eram mică, la vreo câțiva anișori, cred că printre primele mele sărbători de Crăciun, am primit în dar de la ai mei o găleată în formă de urs (sau mă rog, orice ar fi fost aia – dar cred că găleată se numește), plină cu piese de lego (am zis de la ai mei? Mă scuzați! Era de la Moș Crăciun!). Și acum o mai am, undeva, pe dulap. Am evoluat. Acum mă joc cu alte tipuri de lego, mai complexe, când am timp. Adică mai deloc.
Ovalul roșu e important. Ursul meu cu piese de lego. Și da, eu îs aia, dormind și tunsă băiețește (aparent, tatei îi plăcea la nebunie să-mi facă poze în orice ipostază – numai în alea normale nu). Povestea acestei poze este una simplă: după ce m-a pus mama să-mi strâng piesele de lego și să le pun frumos la locul lor, am obosit – prea multă muncă pentru un singur omuleț.
Apoi, cu ocazia unei alte sărbători, pentru că deja învățasem să fac toate ilustrațiile din cărticica cu care venise însoțit ursul meu cu piese lego, ai mei mi-au luat un alt joc lego, într-o găleată cu ceas. Și acum, când o mai dau jos la curățenie de pe dulap, sunt fascinată de ceasul ăla și mă joc cu el (fixez ora – exact ca ăia mici).
Acest lego era mult mai complex decât cel precedent, venea însoțit și cu piese pentru trenulețe și brăduți, nu doar clădiri, iar schemele din ilustrații erau mult mai complicate și complexe. Am stat mult până să le fac, dar și încântarea mea a fost pe măsură când am izbutit să realizez toate combinațiile posibile și imposibile și ba chiar să inventez eu altele, sau să le adaptez, în funcție de genialitatea mea de moment.
După m-au dat la școală și, de 14 ani și jumătate, asta îmi mănâncă tot timpul!
Totuși, acum vreun an și jumătate de zile, am primit în dar o cutie cu piese Lego Creator (3 in 1) din care, conform schițelor, puteam face un elicopter, un avion și un tanc (sau ceva de genul). Mă gândeam că o să fie tare complicate de făcut și că o să-mi ia o groază de timp, așa cum mi se întâmpla în copilărie. Nu am mai găsit poza cu elicopterul pe care îl păstrasem în formă finală (și pe care mama nu știe pe unde l-a pus), așa că vă arăt poza celor de la Noriel, că e identic.
Și, ce să vezi, n-a fost deloc complicat! Într-o zi le-am făcut pe toate trei. Și îmi mergeau mâinile, mamă-mamă! Atunci mi-am dat seama că pasiunea mea pentru jocurile lego nu a dispărut, ci timpul. Îmi plăcea la nebunie să fac asta, să deslușesc ce piesă vine unde, căci schițele alea îți arată sumar cam ce ar trebui tu să faci, nu-ți dau mură-n gură totul. Trebuie să-ți antrenezi mintea și să te prinzi singur cum se creează. Până la urmă, sunt un fel de puzzle.
Și, că tot e vacanța asta și perioada sărbătorilor, în amintirea vremurilor ce-au trecut (doamne, parcă aș vorbi de acum mai bine de 100 de ani), am să mă apuc să mă joc cu vechile mele jocuri lego. Să reintru în atmosfera aia a copilăriei, că-i tare plăcut! Pam Pam!
