Daniela's Blog – Pagina 25 – Je suis Bojincă!

Hai să salvăm împreună internetul

by Daniela Bojincă iulie 18, 2016

written by Daniela Bojincă

Știu că poate ți se pare o prostie, dar treaba e cât se poate de serioasă. Dacă vrei ca internetul tău să fie la fel de bun ca până acum, fără să-ți interzică nimeni, indirect, desigur, la ce să te uiți, trebuie să salvăm împreună internetul și să nu acceptăm să decidă altcineva în locul nostru dacă să ne uităm pe YouTube sau pe Trilulilu, ori dacă să stăm mai mult sau mai puțin pe Facebook decât pe G+, Twitter sau orice altceva.

De exact o lună trăiesc într-o țară în care neutralitatea internetului tinde spre 0 pentru că altcineva decide la ce să mă uit, pe ce rețea de socializare să stau și cât timp. Și anume furnizorul meu de internet decide asta. Din punctul ăsta de vedere, îmi e și mai tare dor de România. Îmi e dor de internetul meu și mă gândesc cu groază că s-ar putea schimba.

Înainte să-ți spun exact cum stă treaba cu neutralitatea și de ce trebuie să o salvezi, am să-ți zic direct cum poți face asta, ca să nu pierdem prea mult timpul. Cel mai simplu e să susții neutralitatea în formularul de aici: https://savetheinternet.eu/ro/

Ce este neutralitatea pe internet?

Așa. Acum să-ți explic cum e cu neutralitatea asta a internetului din proprie experiență. Pe scurt, furnizorul tău de internet decide ce faci tu pe internet și are control deplin (adică asta se vrea). Dacă vrei să intri pe un anumit site și lui nu-i convine, îți scade din viteză, ți-l încarcă greu sau deloc. Și mai pe scurt, îți furnizează doar pe cine-l plătește mai mult.

În SUA (unde sunt acum) cică sunt reglementări serioase care ar împiedica ISP-ul în a promova sau bloca un anumit conținut pe internet. Povești în partea asta de Est și din câte am înțeles nu numai. Dacă e să vorbești cu americanii în legătură cu filmele văzute pe internet, spre exemplu, o să-ți spună așa: „Poți să te uiți la filme. Te lasă furnizorul de internet. Dar durează mult, că-ți scade automat viteza internetului dacă stai într-un loc care lui nu-i convine.”

În UE, locul ăla din lume care începe să-mi placă din ce în ce mai mult, după ce o lungă perioadă de timp se promova doar transparența (ISP-ul putea afecta traficul, dar trebuia să te anunțe), prin Regulamentul UE 2015/2120 s-au introdus niște principii care garantează un Internet cât se poate de deschis (stai pe ce site vrei tu, cât vrei tu).

Însă au rămas trei subiecte la nivelul Autorităților de Reglementare care acum sunt supuse dezbaterii publice BEREC până pe 18 iulie (adică azi) și care pot transforma limita Internetului deschis.

Serviciile specializate

N-am să mă apuc să explic aici în termeni formali. Sunt complicați și greu de înțeles mecanismul. Mie spre exemplu mi-a luat să înțeleg ce vor de la viața mea mai exact și care e ideea lor. Însă, un serviciu specializat are anumite proprietăți atribuite de furnizorul de internet, spre deosebire de alte servicii care vin așa cum sunt. Chestia asta este pur comercială. Dacă tu ai o bandă de net de o valoare de 4X, furnizorul tău poate decide că 3X se pot duce pe un serviciu specializat, restul de 1X pe un serviciu normal. Iar ca exemplu, o să iau YouTube și Trilulilu. Dacă tu vrei să te uiți la ceva pe YouTube sau pe Trilulilu, furnizorul tău de internet decide că dacă stai pe YouTube filmulețele se încarcă cu o viteză de 3X, iar pe Trilulilu cu 1X. Nu există încă așa ceva. Ideea e că vor să opteze ca o companie cu suficiente resurse financiare să cumpere servicii preferențiale, reducând competiția. Ceea ce nu e ok.

Managementul traficului

Chestia asta se leagă automat de prima. I se permite furnizorului de internet să-ți administreze traficul de date în rețelele proprii. Furnizorii de internet pot încetini anumite tipuri de comunicații și să le prioritizeze pe altele. În regulament treaba asta e ok, atâta timp cât e proporționată, transparentă și non-discriminatoare.

Treaba asta înseamnă că încărcarea filmelor, lagurile jocurilor și așa mai departe, e cauzată de furnizorul tău de internet care zice: „Ionică, asta nu tată! Fă altceva pe net!”

Zero rating

Prin conceptul de zero rating furnizorul tău decide ce aplicații să fie folosite și care nu. Adică ei decid care date de descărcare să fie contorizate și care nu. Adică dacă vrei să descarci aplicația de Facebook, e ok, nu-ți ia din bandă. Dar dacă vrei să descarci Twitter (e doar un exemplu), îți scade din banda alocată ție. Îți contorizează datele alea, iar peste un anumit număr de date descărcate netul tău merge mai prost. Tratează tipuri diferite de trafic în mod diferit, impunând eventual și un preț adițional.

Mai multe despre toate astea, poți să găsești aici.

Sau explicațiile celui care a adus pe lume WWW și cercetător la MIT, Tim Berners.

Sursă YouTube (user heikoxxxxxx)

Sau discuția asta:

Sursă YouTube (user LastWeekTonight)

Deci, îți place ideea? Mie nu, recunosc. N-aș vrea să plătesc pentru un serviciu în care altul să decidă ce, când și cum să folosesc.

iulie 18, 2016 2 comments

Personal

Hainele adulților sunt monotone

by Daniela Bojincă iulie 13, 2016

written by Daniela Bojincă

Am aterizat pe site-ul celor de la Noriel, în categoria cu salopete pentru bebeluși. Și atât de tare mi-ar plăcea să se facă astfel de haine și pentru adulți, așa, colorate, cu animăluțe și chestii de genul. Hăinuțe care să dea senzația de viu. Și hainele ajută la starea de bine pe care o emani în jurul tău.

Mi-ar plăcea să mai fiu copil, ca să mă îmbrace și pe mine maică-mea în haine din astea super colorate și să iasă cu mine pe stradă așa. Parcă atunci când eram eu mică și m-am văzut prin poze, nu aveam haine așa de colorate. Erau tot monotone. Dacă nu, mama, scuze.

Sinceră să fiu, nu știu de ce, adulții, când cresc și se fac ei mari, pe picioarele lor, încep să de vină așa de serioși și de monotoni, prinși în treburile și greutățile de zi cu zi. Cred că lumea ar fi mai interesantă și mai frumoasă dacă și oamenii mari ar mai fi copilăroși și jucăuși. Așa, ca mine.

Multă lume îmi spune că, pentru vârsta mea, sunt suficient de matură. Doar că eu mă văd încă ca pe un copil, plin de energie și foarte jucăuș, care ar face orice să nu se maturizeze prea tare și să rămână în lumea lui roz bombon cu picățele.

Râdea maică-mea odată de mine că mi-am luat pe mine un tricou un buline M&M`s. Și-mi zicea ea că am deja 21 de ani și că ar cam fi cazul să mă maturizez și să mai schimb și eu hainele. Doar că tricourile astea animate și pline de culoare îmi dau așa o stare de bine și o veselie pe care mulți oameni o au doar când bea puțin mai mult.

Ador hainele colorate, cu maimuțoaie. Mă fac să mă simt în largul meu, plină de viață și cu mult chef să fac tot felul de lucruri și să nu mă plictisesc ca o tristă în casă.

iulie 13, 2016 8 comments

Work and Travel

Ce poți să vizitezi în Boston

by Daniela Bojincă iulie 12, 2016

written by Daniela Bojincă

Boston e un oraș mare. Și foarte călduros pe timp de vară, spre deosebire de locul în care stau eu (aproape, dar am multă pădure). Clădirile alea imense și betoanele emană și ele căldură. Simți că te sufoci într-o zi călduroasă în Boston. Cam la fel ca în București. Din punctul ăsta de vedere mă bucur să nu sunt într-un oraș mare, ci undeva la margine, unde am 10-20 de grade. Uneori chiar 5. Maxim 25.

Poți să vizitezi multe, ce-i drept. E un oraș mare și frumos în care poți să vezi o multitudine de locuri și de obiective. Cu siguranță nu mi-ar ajunge o săptămână să mă plimb peste tot, dar o zi. Însă am să vă povestesc ce am văzut eu într-o zi, miercurea trecută.

Freedom Trail în Boston

Freedom Trail, sau Cărarea Libertății pe limba noastră, are vreo 2.5 mile (4 km) și trece prin 16 puncte de interes istorice (obiective turistice) din Boston și am văzut și noi câteva. Mi-a plăcut tare mult faptul că era efectiv o cărare care străbătea trotuare și străzi, formată din două rânduri de cărămizi roșii, încadrate lateral de niște cărămizi gri. N-ai cu să te pierzi pe Freedom Trail. Urmărești cărămizile roșii și ajungi pe la toate cele 16 obiective istorice.

Bunker Hill Monument

Noi am început de la capătul ei, cum ar veni. Bunker Hill a fost ridicat ca să comemoreze The Batle of Bunker Hill, care a fost una dintre primele bătălii majore dintre britanici și americani în timpul Războiului Revoluționar American. Are vreo 67 de m și 294 de trepte interioare (pe care le-am urcat cu brio), ce te duc spre o priveliște de neuitat asupra Bostonului.

USS Constitution

Am continuat apoi spre USS Constitution, un muzeu de nave, foarte interactiv, pe care l-am adorat. În interior, pe lângă machete, aveai și tot felul de povestioare, cum se îmbrăcau marinarii și căpitanii și tot felul de jocuri interactive. Ai fi stat cu orele în el, să te bucuri de fiecare joc în parte și de fiecare poveste despre nave și traiul marinarilor în larg. După mine, e unul dintre cele mai frumoase muzee văzute vreodată, din punct de vedere al interactivității și al provocărilor pe care le adresează vizitatorilor. Mi-a plăcut la nebunie și aș vrea, sincer, să-l mai revăd.

Copp`s Hill Burying Ground

Este un cimitir istoric, fiind al doilea cimitir din Boston (1659), după King`s Chapel Burying Ground (am să revin asupra lui, că e pe traseu).

Old North Church

Old North Church mai poartă denumirea și de Christ Church in the City of Boston, contruită în locul în care s-a dat ordinul „One if by land, and two if by sea” de către Paul Revere în timpul Revoluției Americane. Este de asemenea prima biserică construită în Boston în 1723. Mi-a plăcut tare mult în interior. E albă, cu orgă și tare cochetă, cu separeuri de rugăciune pentru fiecare familie în parte. Este o biserică intimă în care a intrat cândva (12 Decembrie 1912) și Theodore Roosvelt.

Paul Revere House and Statue

N-am văzut decât statuia și cu simpaticul lui cal. Am mers cu un domn, din partea sponsorului, care ne-a plimbat pe Freedom Trail, să avem timp să vedem cât mai multe lucruri. Iar de Paul Revere House nu ne-a mai zis. Iar noi am utiat să ne uităm pe hartă, ca să-i zicem de ea. În schimb ne-a zis de statuia din spatele bisericii Old North Church. Sunt sigură că e super faină și merită vizitată.

Ciocolaterie

Nu-i pe hartă. Nici măcar nu știam de ea. E în spatele bisericii, între statuie și biserică. Cum cobori treptele din spatele bisericii, prima ușă din dreapta, pe o alee. Nu știu cum am ajuns acolo, da am văzut că scria ciocolată pe ușă și am intrat. Am dat de o tipă îmbrăcată în stilul anilor 1800 și care ne-a arătat cum se făcea ciocolata pe atunci direct din boabe de cacao. Și am băut și eu ciocolată caldă. Pe gratis. Și ba chiar m-a lăsat să fac și eu ciocolată și să pun ingrediente. A fost o experiență tare interesantă.

Faneuill Hall

A fost cândva o piață și sală de întâlniri pentru discursuri de încurajare a independenței față de Marea Britanie încă din 1743. N-am văzut-o nici pe asta, dar plănuiesc să refac cărarea libertății și să o văd. Tipul nu ne-a dus nici aici.

Site of Boston Masacre

Aici ne-a lăsat cu mașina, după ce am plecat de la Statuia lui Paul Revere. E o clădire tare faină, înconjurată de zgârie nori. N-am putut intra să o vizitez, din păcate, dar am făcut poza asta acolo.

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1198308726887436&set=a.281799508538367.77944.100001249598596&type=3

Se numește Site of Boston Masacre pentru că este locul în care armata britanică a omorât cinci civili și a rănit alți șase.

Old State House

Vechea primărie a Bostonului, în curtea căreia găsești măgarul libertății (adică măgarul e simbolul libertății), cu care toată lumea își face poze. E o clădire impresionantă, frumoasă din punct de vedere arhitectural și foarte bine întreținută în care am văzut că încă mai este activitate și nu este transformată într-un muzeu.

Old South Meeting House

Pe care iar n-am văzut-o, la naiba. Este o biserică istorică, construită în 1729 (a doua din Boston), fiind locul în care s-a pus la cale Boston Tea Party pe 16 decembrie 1773.

Old Corner Bookstore

Nope. N-am văzut-o. O să o văd. Pe cuvântul meu că data viitoare merg la pas 4 km și nu mă mai las dusă de nimeni cu mașina prin locurile pe care ei le cred importante. Vreau să văd fiecare obiectiv în parte. Din câte știu, este o clădire istorică comercială din Boston.

Benjamin Franklin Statue

Statuie? Mă pot lăuda că am văzut într-un cimitir un mausoleu sub care se aflau îngropați părinții lui? Ei bine da, pe ăla l-am văzut. Statuia asta n-am întâlnit-o.

King`s Chapel Burying Ground

Este primul cimitir din Boston, locul în care se află mormântul părinților lui Benjamin Franklin și o mulțime de alte morminte cu pietre comemorative foarte vechi și șterse de vânt și de timp. Locul, în sine, nu pot spune că e drăguț. Ar fi puțin macabru. Dar pot spune că e interesant de văzut.

King’s Chapel

Construită în 1754, este considerată ca una dintre cele mai frumoase clădiri din Boston din vremea respectivă, din punct de vedere arhitectural. Și este. Am trecut pe lângă ea în drumul meu spre capătul Cărării Libertății. În interior este asemeni bisericii Old Norh Church.

Old Granary Burial Ground

Un alt cimitir, căci Freedom Trail este presărată și cu astfel de cimitire vechi, considerate istorice și de o importanță majoră în istoria Bostonului și chiar a Americii. E la fel ca toate celelalte, cu pietre comemorative vechi și șterse. Trebuie să menționez faptul că, în cimitirele lor, îmi place simplitatea. Nu au cruci împopoțonate ca la noi, cu morminte ridicate. E ceva simplu. E ca un parc plin de nume ce-au apus.

Park Street Church

Construit în 1809, este una dintre bisericile în care se adună duminică de duminică în jur de 1000 de oameni să asculte slujba și lecturile catolice.

The Massachusetts State House

Sediul Guvernului statului Massachusetts. A fost terminată în 1798, find considerată o operă de artă a arhitecturii federale. Cupola este din aur și marea majoritate se duce să facă poză cu cupola, nu cu clădirea în sine. Ce-i drept, e interesant să vezi o clădire cu o cupolă întreagă din aur, pe care încă nu a furat-o nimeni.

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1199444813422276&set=a.1198810000152424.1073741835.100000703071349&type=3

Boston Common

Este parcul public central. Acolo am luat prânzul și am făcut poze la rățuște. Cred că am stat după o rățușcă minute bune să mă lase să mă apropii de ea. Mi-a plăcut în parc. E liniștit și tare drăgălaș. Cu un la imens pe care te poți plimba cu barca. Cred că mi-ar plăcea să mai merg acolo și să mai mănânc pe iarbă. Să fac poze și să mă plimb.

Când o să revin în Boston, vreau musai să urc în Prudential Tower și să văd Bostonul de sus, noaptea.

Următoarele două nu mai fac parte din Freedom Trail.

Harvard

Am ajuns și la Harvard. Ne-am plimbat prin campus, mai bine spus prin parcul de printre clădirile campusului. Era un parc imens, cu multe scăunele pe care stăteau studenții. Și aveai net peste tot. La Harvard poți să vezi primul calculator din lume. Și să te plimbi. Și să te relaxezi. Te duci de drag la facultate.

MIT

MIT-ul are un campus imens. Am mers vreo 10 minute de-a lungul lui. Și mi-a plăcut că peste tot aveai internet. Apoi, clădirile alea sunt impresionante, de-a lungul râului Charles. Ne-am plimbat prin campus cred că mai bine de o oră, fără să ne plictisim.

Și mi-a plăcut că au o grămadă de veverițe. Peste tot.

iulie 12, 2016 0 comment

Work and Travel

Ce nu-mi place în SUA

by Daniela Bojincă iulie 9, 2016

written by Daniela Bojincă

SUA nu-i centrul pământului. Și nici nu găsești aici minunăția absolută, democrația absolută și dreptatea absolută. Au multe lacune și multe lucruri care nu-s ok. Am scris două articole despre lucrurile care îmi plac până acum în SUA pe care le găsești aici și aici. Și cu siguranță poate o să mai scriu. Sunt și lucruri frumoase dar, vorba aia din bătrâni e adevărată: fiecare pădure are și uscăturile ei.

Să încep, zic, cu lucrurile nașpa din SUA.

Internetul în SUA

Internetul îmi mănâncă zilele aici. Merge extrem de prost.Infrastructura lor e proastă din punctul ăsta de vedere. Stau cu minutele să mi se încarce un link, să trimit o poză, sau să reușesc să trimit un mesaj părinților. Când eram seara, toți în căbănuțele noastre, ziceam că suntem prea mulți (în jur de 40-50) de oameni pe două-trei routere wifi. Dar nici când suntem câțiva aici, în zilele libere și restul sunt la serviciu, nu merge. Adică merge la fel de prost și de nasol.

În schimb, când am fost la MIT, în Boston, într-un campus imens, cu tot cu universitate, aveam net peste tot ca vizitatori și mergea perfect. Cât ne-am plimbat prin cartierul MIT-ului a mers netul perfect. Dar cred că ei aveau o multitudine de boostere în tot campusul ăla.

Cazarea în SUA

Nu mi-a plăcut faptul că atunci când am venit aici am găsit multă mizerie în căbănuța noastră. Și multe lucruri rupte. A trebuit să cumpărăm soluții de curățat și să facem curat. Iar când i-am spus tipei de la cazare de lucrurile rupte a zis că știe de ele. Și atât.

Apoi nu-mi place faptul că toți plătim aceeași chirie, dar alte căbănuțe sunt mult mai bine dotate (au aragaz, noi nu), frigider nou (noi nu), baie mai modernă (noi nu) și alte din astea. Nu-mi place dezinteresul ăsta care e pornit de la agenție (nu trebuia să ne trimită într-un astfel de loc), până la sponsor și chiar angajator.

În plus, deși plătim 90 de dolari pe săptămână pentru condiții destul de nașpa, spălatul ne mai costă și el 1.50 de dolari spălatul și 1.00 dolar uscatul (dacă vrem – dar cum clima e de așa natură încât uneori nu se usucă hainele nici dacă stau două zile pe sârmă, trebuie să vrem) . Doar să băgăm în mașina de spălat, că detergentul e al nostru.

Unii oameni

La serviciu, spre exemplu, dau de două tipuri de oameni: ăia super simpatici, de care îți e drag și simți că munca ta contează, care îți mulțumesc pentru orice și îți respectă regulile pe care le impui din partea angajatorilor și ăia care sunt nasoli și te tratează de sus, deși sunt studenți poate de 20 de mii de ori mai inteligenți decât ei.

Nu-mi plac oamenii ăia cărora le spui: bă, n-ai voie cu GoPro, că ăstea-s regulile, cu șapcă, ochelari și alte cele în caruselele în care te dai. Le lași în locurile astea special amenajate din fața ta. Pentru că s-ar putea să le pierzi și pentru că pur și simplu n-ai voie. Iar după, când le pierd, vin la tine supărați că le-au pierdut și că lor să le dai lucrurile alea înapoi imediat.

Nu știu geografie

Nu mă oftică asta, neapărat. Mă oftică că noi suntem obligați să învățăm despre ei, când ei nu știu nimic nu despre România, ci despre Europa în sine ca și continent, împreună cu majoritatea țărilor ei. Habar nu au unde se află Polonia, Germania, Ucraina, România și multe altă țări pe hartă. Unele nu știu dacă sunt în Asia sau Europa. Ori Asia Europa sau Africa. De la o colegă americancă am înțeles că în tot liceul, ea a învățat fugitiv o săptămâna despre Europa și că nu mare lucru.

Mereu am conversația asta la muncă:

-WOW, ești din România? Ce tare!
-WOW, știi de România și unde e? (foarte mirată după ce mulți habar nu aveau)
-Nu. N-am auzit de ea până acum. La fel cum nu auzisem de Ucraina, Macedonia și multe altele din Europa.
– … … … …

Și când vorbeam cu colega mea americancă despre asta, am întrebat-o puțin frustrată: „Dar voi chiar nu învățați geografie la școală?”. Răspunsul ei, puțin timp, a fost: „Ba da, dar nu învățăm despre Europa, Asia, Africa și Australia decât foarte puțin, spre deloc”.

Hainele de la muncă

Cea mai mică mărime, e imensă pentru mulți dintre noi. Au S pentru bărbați. ȘI S-ul ăla vine cu 5 numere mai mare pentru mine și mulți alții. Mă gândesc că, atunci când dai uniforme angajaților tăi, îi întrebi și tu ce mărime poartă și le dai pe măsura lor. Zic și eu, că până și în România de care nu au auzit e așa ceva.

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1189801454404830&set=a.424025627649087.105830.100001249598596&type=3&permPage=1

Programul Work and Travel în SUA

Nu generalizez. Sunt locuri și locuri, oameni și oameni. Într-unele, însă, caută să te exploateze cât mai mult și să te plătească cât mai puțin. Nu tuturor le pasă de tine. Ceea ce nu îți face o impresia tocmai bună despre SUA și democrația ei cu respectarea individului.

Am spus că nu generalizez pentru că contează foarte mult locul în care te duci și prin cine te duci. Însă despre asta am să scriu un cu totul alt articol.

Mâncarea în SUA

Majoritatea chestiilor la ei se rezumă la mâncare semi-preparată, cu multe e-uri și nici foarte gustoasă. Spre exemplu, după ce am făcut o ciorbă de iaurt turcească, mi-am zis să iau și o ciorbă de a lor semi-preparată, să văd cum e, că ieșeam de zece ori mai ieftin decât dacă aș fi cumpărat eu toate ingredientele să o fac. Și când am desfăcut cutia, era numai zeamă. Fără pui (deși era cu pui) și fără legume (deși era cu legume). Era o zeamă colorată galben-maroniu.

Apoi, nu știu cum zice toată lumea că mâncarea e super ieftină în SUA, că ea e foarte scumpă. Da, aia semi-preparată e, dar să-ți cumperi tu ingrediente să o faci, e foarte scump.

Cam atât deocamdată. O să mai revin, probabil, cu multe alte lucruri nașpa, cât și faine.

iulie 9, 2016 12 comments

Personal

Lego Elves – lego speed championship

by Daniela Bojincă iulie 6, 2016

written by Daniela Bojincă

N-am mai auzit de lego elves până la cei de la Noriel. Lego cu elfi e chiar ceva nou pentru mine și, chiar dacă e recomandat copiilor între 7 și 12 ani, parcă mi-ar plăcea și mie să încerc să construiesc un astfel de lego. Adică, de ce nu? Poate să fie la fel de fascinant și pentru un copil de aproape 22 de ani, zic eu.

Lego Elves e un tip de lego speed championship. Cu cât îl faci mai repede, cu atât ești mai bun. Practic, copii între 7 și 12 ani sunt stimulați să se întreacă pe ei înșiși, ca într-o competiție și să rezolve misterul jocului cât mai repede posibil. Ceea ce e foarte tare. Copii trebuie să fie mereu antrenați să fie competitivi și să-și depășească de fiecare dată limitele. Așa se dezvoltă și așa devin din ce în ce mai buni. Jocurile astea educative sunt foarte bune pentru cei mici. Uneori mai bune decât orice altceva, pentru că copii sunt mult mai deschiși când vine vorba de a se dezvolta prin jocuri, decât când vine vorba de a învăța ceva pentru că așa trebuie și pentru că le e necesar.

Când eram mică mi-ar fi plăcut să am parte de mai multe jocuri educative

Când eram eu mică nu existau neapărat atât de multe jocuri educative. Abia apoi, când deja am mai crescut. Cred că era mult mai fain dacă învățam matematica prin jocuri educative și așa mai departe. De Lego Elves cred că aș fi fost de-a dreptul fascinată. Sunt atât de drăgălașe piesele și mă încântă faptul că au o poveste.

Construiește o cascadă și o peșteră, apoi pornește într-o aventură fascinantă cu Emily Jones, pentru ca Fledge, puiul de dragon, să ajungă înapoi la cuibul lui de care s-a pierdut încă de când era în ou. Emily Jones l-a descoperit întâmplător și l-a momit afară din ou cu puțină ciocolată. Învață-l pe Fledge să zboare și să își găsească familia cu setul de la LEGO Elves! – Noriel

Lego Elves au o poveste care te atrage și te provoacă să descoperi lucruri noi. Povestea însăși îți dezvoltă creativitatea, ca mai apoi să lase asta în grija pieselor de lego în sine. Îmi plac jocurile astea.

iulie 6, 2016 2 comments

Personal

Lego movie pentru toată lumea

by Daniela Bojincă iulie 1, 2016

written by Daniela Bojincă

Lego movie mi se pare un concept interesant. Mi-ar plăcea și mie, dacă aș găsi pe aici prin SUA, să construiesc nava spațială a lui Benny, nava spațială din Star Wars sau Morsa lui Metal Beard. Sunt ca un copil mic, după cum știți. Și tot ce văd, vreau și eu. În plus, mie îmi place tare mult lego. Și dacă mai are și o semnificație, cu atât mai bine.

Când am ajuns în SUA și am intrat prin magazine, chiar m-am uitat după lego. Dar n-am găsit nimic. Nici urmă de așa ceva. Nu știu dacă n-am intrat eu încă în magazinele care trebuie, sau pe la ei nu e chiar așa de dezvoltat conceptul.

Dar, din vagile mele cunoștințe, știu că au magazine LEGO prin orașele mari, cum ar fi New York. Dacă o să dau peste el acolo, clar mă întorc în țară cu un joc lego. Și așa nu am mai avut unul nou de ceva timp. M-aș bucura precum un copil mic. Nu că nu aș fi deja unul (buletinul nu contează, contează sufletul).

M-aș rătăci într-un magazin cu lego

Bine, dacă aș intra într-un magazin LEGO, cu siguranță nu aș mai vizita nimic o bună parte din ziua aia prin respectivul oraș. M-aș pierde printre cutii și printre modele, vrând să le iau pe toate acasă. Bine, poate nu chiar pe toate, dar oricum destule cât să n-am voie să le transport pe avion.

În apărarea mea, cred că lego stimulează stimulează creativitatea atât celor mici, cât și celor mai mari, până la foarte mari. Te relaxează și îți dezvoltă sinapsele. Îți antrenează gândirea și capacitatea de a face conexiuni. Jocurile astea educative sunt foarte bune pentru copii. Atât mici, cât și mai măricei.

Lego movie cred că o să atragă atât adulți, cât și copii. Cum spuneam, e tare interesant să construiești lucruri care au într-adevăr o semnificație aparte pentru tine: ai văzut un film, un desen și îți poți crea tu un anumit lucru din el, cu ajutorul pieselor. Te bucuri de joc și mai mult. Pentru că te fascinează și îți dă o stare de bine să creezi lucruri care au o semnificație aparte pentru tine.

iulie 1, 2016 2 comments

Work and Travel

Ce îmi place în SUA – II

by Daniela Bojincă iunie 30, 2016

written by Daniela Bojincă

Am mai scriu un articol despre asta, în care vorbeam despre ce îmi place la angajatorii mei din SUA. Și am promis atunci că voi veni cu un articol despre lucrurile mai puțin frumoase de pe aici pentru că, de ce să ne ascundem după deget, orice pădure are și uscăturile ei, nu? Însă am zis să mai aștept puțin și să mai scriu, până atunci, despre alte lucruri faine care îmi plac pe aici. Să continuăm cu frumosul, zic.

La job

Nu v-am spus asta data trecută dar, atunci când intru în tura mea, am un cod pe legitimație pe care-l bag într-un aparat și-mi pun amprentele. Așa îmi încep tura. Și tot așa o și închid. Practic, aia e un fel de condică virtuală după care ei știu exact cât ai lucrat (la minut și la secundă). Ceea ce e foarte tare.

Ai pauze fixe și o sală cu jocuri și net în care să-ți iei pauzele și să mănânci.

La bancă

Aici, primim salariile sub formă de cecuri. Și cu cecurile alea ne ducem la bancă și le băgăm în ATM. Iar banca ne bagă automat suma de pe cec, în cont. Apoi, ATM-ul ăla, dacă vrei să bagi bani în cont, acceptă până la patru bancnote diferite. Adică dacă vrei să bagi 100 de dolari, poți băga două de 10, una de 20, una de 50 și două de 5.

Mi-a plăcut faptul că în 10 minute mi-am deschis un cont bancar. Am semnat o hârtie pe față și pe spate și mi-a dat și cardul pe loc. Asta cu tot cu explicațiile de rigoare și cu introdusul datelor în calculator. Totul se întâmplă foarte repede aici.

Și îmi mai place și sistemul lor de homebanking. E cam ca ăla de la ING, doar că mult mai simplu.

Unde stau în SUA

Paragraful ăsta nu era plănuit în structura articolului meu. Doar că, în timp ce m-am pus să scriu articolul ăsta, au venit doi tipi cu o camionetă. Proprietarii nu-s acasă. Ei și-au scos uneltele și au început să tundă iarba și să facă curat. Cam așa-i de mare nivelul de încredere la ei.

În plus, eu stau cu ușa deschisă mai mereu. Și ceilalți vecini ai mei la fel. Oamenii sunt foarte deschiși aici. Și foarte încrezători unii în alții. Mult prea, aș spune eu. Desigur, dacă plec de acasă, închid ușa. Dar dacă sunt pe aici, părin vecini, sau în camera de recreere, nu.

Și îmi mai place la nebunie faptul că e foarte multă pădure aici. Practic, eu stau într-o pădure. Peste tot vezi numai copaci.

Magazinele din SUA

Îmi place în SUA, când te duci la magazin, că îți dau pungi gratis. Și că îți și pun ei cumpărăturile în pungi. Tu doar plătești. Și e interesant faptul că ei importă aproape orice (legume, brânzeturi, dulciuri, cosmetice, obiecte de igienă personală și așa mai departe – ceea ce le face să fie destul de scumpicele comparativ cu prețurile din România, dar foarte accesibile conform salariilor de aici). Asta nu e neapărat ceva ce-mi place, dacă e să compar cu România.

Orașele mici din SUA

Stau într-un orășel de pe lângă Boston, Saco, care e despărțit de Biddeford, un alt orășel mic, de un singur pod peste râul Saco. M-am plimbat prin ambele orășele, ieri. Și mi-a plăcut faptul că sunt foarte aerisite, cu clădiri micuțe și cochete, din cărămidă sau din lemn. Spre exemplu, unde stau eu, totul e din lemn. Clădirile astea mai importante, gen instituțiile și magazinele, sunt din cărămidă.

Oh, și toate casele lor din lemn sunt pe piloni și n-au fundație. Asta mă sperie și nu vreau să trăiesc o vijelie la malul oceanului, că-s tare aproape de el.

Și m-a lăsat mască faptul că ei au mașini de mașini, dar case super mici, gen garsonieră: cameră cu tot cu bucătărie și o baie. Și cam atât. Desigur, sunt și case mai mari, cu mai multe dormitoare, dar și alea tot micuțe și cochete sunt. E interesant. Ei nu investesc în locuințe și din astea, ci în plimbări și distracții.

Instituțiile din SUA

Am fost să-mi iau social security number, un card cu un număr pentru muncă (gen carte de muncă în România). Și m-am dus eu în instituția respectivă care, apropo, este o fostă fabrică industrială actualmente transformată în birouri pentru instituțiile publice. Am băgat datele într-un aparat, am primit un tichet cu un număr și cam în 10 minute m-au chemat la ghișeu să-mi ia datele și să-mi dea o hârtie care să dovedească că am fost la ei, în caz că există vreo problemă în astea 10 zile până când îmi ajunge la angajator cardul ăla.

Mi s-a părut interesant faptul că ei, deși nu mai au industrie pe aici în clădirea respectivă, nu au lăsat-o în paragină, ci i-au găsit o utilitate astfel încât ea să fie întreținută. Îmi place conceptul ăsta al lor de menținere al lucrurilor și nu de distrugere al lor, cum se întâmplă la noi.

iunie 30, 2016 3 comments

Work and Travel

Ce îmi place la angajatorii mei din SUA

by Daniela Bojincă iunie 27, 2016

written by Daniela Bojincă

Am rămas impresionată de o chestie, aici, în SUA. Nu-mi plac multe lucruri în locul în care lucrez și nici în care stau. Dar trebuie să recunosc că am rămas impresionată de ceva anume. Și vreau să vorbesc despre asta.

M-a impresionat respectul în SUA

Lucrez în cadrul unui parc de distracții (Funtown Splashtown USA). Și pot spune că e și fain, dar e și nașpa. Și totuși, faptul că angajatorii tăi te respectă și îți dau locul care ți se cuvine te face oarecum să te duci la muncă cu drag.

Mai știți poza asta?

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1185898134795162&set=a.424025627649087.105830.100001249598596&type=3&permPage=1

Când ne-am întors, deasupra camerei de recreere unde locuim, erau puse steagurile tuturor țărilor de origine ale celor care lucrează în parcul de distracții. Și mi s-a părut foarte tare asta. Asta înseamnă că ne respectă pe noi, cetățenia noastră și locul din care venim.

Apoi, când am început munca și eram la carusel, așteptând să vină copiii, uitându-mă în gol, am observat vis-a-vis, la restaurant, steagurile unor țări, printre care și steagul României pentru că acolo lucrează un român. Ceea ce mi s-a părut și mai fain. În plus, pe badgeurile noastre scrie numele și țara (Daniela – România). În SUA ei chiar țin să promoveze treaba asta și faptul că acceptă și integrează alte culturi. La noi nu prea vezi așa ceva.

M-a impresionat că respectă dorințele angajaților

M-a impresionat faptul că respectă dorințele angajaților. Spre exemplu, eu cu fetele vrem aceleași zile libere. Și ni le dau. Sau nu avem chef să lucrăm. Și ne lasă să ne luăm o zi liberă. Au suficienți angajați cât să te suplinească în ziua respectivă. Sau, habar nu am, vrem ceva anume, orice, ei încearcă să ne ajute. Asta e foarte tare. Poate chiar dacă nu-ți place neapărat ce faci, e important să te înțelegi bine cu angajatorul tău. Poate e chiar unul dintre cele mai importante lucruri.

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1189801454404830&set=a.424025627649087.105830.100001249598596&type=3

Avem pauze regulate, oameni care vin să ne aducă aducă apă, sau să ne întrebe dacă avem nevoie să mergem la toaletă și să ne înlocuiască ei. Avem un loc special în care putem sta în pauză, cu frigidere în care să ne ținem mâncarea și dulapuri pentru lucruri și calculator cu net. Ceea ce, mă repet, iar e foarte tare. :))

Cam atât pe ziua de azi. O să mai revin cu articole despre locul de muncă pe care îl am aici, oameni și așa mai departe. A, da. Și cu lucruri nașpa din SUA. Că sunt destule.

UPDATE: N-ai voie cu telefonul la muncă aici. Îl lași în dulap și poți sta pe el doar în pauze.

iunie 27, 2016 11 comments

Work and Travel

Cum am ajuns în SUA

by Daniela Bojincă iunie 24, 2016

written by Daniela Bojincă

De când am tot început să oftic lumea cu poze pe Facebook din SUA, m-au întrebat foarte mulți cum am ajuns în SUA, cât stau, ce fac, unde sunt mai exact și așa mai departe. Și m-am gândit să scriu o serie de articole despre toată treaba asta. Începem acum cu prima parte și anume cum am ajuns eu în SUA, ce fac aici și cât stau.

Cum am ajuns în SUA?

În SUA am ajuns prin programul Work and Travel. M-am hotărât încă de când am început facultatea că vreau să merg în SUA prin programul ăsta. Practic, m-am hotărât din liceu că atunci când o să ajung la facultate, o să merg cu Work and Travel în SUA în timpul facultății. Și așa am și făcut.

M-am dus la prima agenție care mi-a ieșit în cale pe holurile facultății și m-am înscris în program (ceea ce nu a fost cea mai înțeleaptă decizie, ce-i drept, dar am ajuns în SUA până la urmă – despre alegerea agenției, cât și sfaturi pe care vreau să le dau, într-un articol separat). E bine că nu sunt singură și mai sunt cu încă două prietene (o colegă de facultate și colega ei de cameră). Și cu un tip din Timișoara, peste care am dat alaltăieri. Cred că dacă eram singură pe aici o luam razna.

Ce fac în SUA?

După cum e și numele programului: muncesc și călătoresc. Bine, mai întâi trebuie să muncesc ca să am bani de călătorit și abia apoi pot să și călătoresc.

Aici muncesc ca ride operator sau, altfel spus, tipa care pornește și oprește caruselul. Desigur, pe lângă asta trebuie să știu toate culorile și tipurile de brățări ale parcului de disctracții în care lucrez, ca să nu-i las pe alții să se dea cu alte brățări, din alte parcuri, să am grijă să fie suficient de înalți (îi măsor la un perete), să am grijă să își pună bine centurile și să urmăresc mașinuțele din carusel să meargă bine. Asta 4 zile pe săptămână câte 9 ore pe zi în zilele din timpul săptămânii și câte 11 ore pe zi în weekenduri.

Apoi, alte două zile sunt pe house keepeing ca al doilea loc de muncă. Aici trebuie să dau cu aspiratorul, să fac curat prin baie și să schimb lenjeriile. Și să șterg geamurile, dacă e nevoie.

Pare ok pentru început. Să vedem cum o să fie după câteva săptămâni.

Unde stau în SUA?

Parcul de distracții în care lucrez este între Boston și Portland, în statul Maine. Orașul e Saco și e fix pe marginea Atlanticului. Ceea ce înseamnă că am Atlanticul la picioarele mele, după cum se poate observa și în poza de mai sus. E frumoasă zona. E răcoare aici (maxim 25 de grade) și adie vântul. Chiar mă bucur că am scăpat de canicula din București.

Cât stau în SUA?

În SUA stau până pe la jumătatea lui Octombrie. Până la sfârșitul lui Septembrie muncesc și apoi îmi iau și eu o bună parte din Octombrie să mă distrez și să mă plimb. Că sunt sigură că o să mi se ia de atâta muncă și de atâta responsabilitate să nu dau cu oamenii jos din carusel (încă nu știu de ce mi-am ales jobul ăsta).

Așa e programul. Muncești până la sfârșitul lunii Septembrie și apoi mai ai dreptul să stai o lună și să te plimbi pe unde are suflețelul tău chef.

iunie 24, 2016 4 comments

Calatorii

America și respectatul regulilor

by Daniela Bojincă iunie 20, 2016

written by Daniela Bojincă

Pe la voi e 18 și ceva, în momentul în care scriu eu acest articol, în timp ce la mine, aicișa în America, este foarte de dimineață. Probabil, când o să se publice acest articol o să fie seară pe la voi.

Ieri seară (azi de dimineață în România), am ajuns aici, în America, undeva lângă Boston. Și, din Boston până aici am mers cu autobuzul și, de la autogară ne-aluat cineva cu mașina. Cât am mers cu astea două mașini am observat mai multe chestii.

În primul rând, ei respectă regulile în trafic. Adică, dacă pe autostradă scria că limita e de 35 km/h în anumite zone, ei mergeau cu 35. Dacă era de 70, mergeau cu 70. Mi s-a părut foarte tare treaba asta. La noi nu se prea întâmplă asta.

Apoi, am văzut o grămadă de mașini cu scaun auto de copii. Care merg și mai prudent decât ceilalți oameni care oricum merg prudent. Ciudat lucru. Foarte ciudat.

Când am urcat în autobuz, în Boston, către Portland, n-am plătit. Și n-am plătit nici la coborâre. În schimb, am dat pașapoartele. Pe care, atunci când am coborât, le-a dus la recepția companiei respective (Concord) și am plătit acolo, pe rând. Ceea ce iar mi s-a părut un sistem interesant și ciudat. Ciudat pentru că nu-i întâlnit pe la noi. Și prin ciudat vreau să spun interesant.

Și, cea mai amuzantă chestie posibilă în America, la ei, sunt semafoarele. Stai frumos la trecere, apeși pe buton, aștepți ca din DONT WALK să se transforme în WALK. Apare acolo WALK, apuci să faci doi pași și, imediat, pâlpâie iar DONT WALK-ul ăla de, prima dată, te panichezi, rămâi în mijlocul străzii și nu înțelegi ce se întâmplă cu tine acolo. Dar e ok. Când pâlpâie DONT WALK, înseamnă că poți trece în continuare dacă te-ai înscris să traversezi, dar nu mai ai voie să pui piciorul pe trecere dacă încă ești pe trotuar și nu ai apucat să pui piciorul pe trecere. Și oamenii de aici chiar respectă treaba asta, indiferent că ar avea timp să treacă sau nu.

E interesant aici. Dificil în prima zi. În schimb, nu am simțit deloc schimbarea fusului orar. Pe mine nu mă afectează. Cum am venit am adormit. M-am trezit la ora 7 ca și în România, dar ora 7 dimineața a lor. A fost ok.

iunie 20, 2016 4 comments

Newer Posts

Older Posts