• Home
Daniela's Blog
keep your memories alive
work and travel
Work and Travel

Cum să nu îți alegi agenția dacă vrei să pleci cu Work and Travel

by Daniela Bojincă octombrie 21, 2016
written by Daniela Bojincă

M-am întors în țară de o săptămână și ceva. Și, de când m-am întors, foarte multe persoane mă întreabă cum a fost, așteptând cu gurile căscate să fie uluite de experiența mea americană cu Work and Travel. Doar că eu sunt precum un drăcușor din ăla mic, roșu și afurisit care strică cheful oamenilor cu replica: „Bă, a fost mai mult nasol decât bine.”

Desigur, acum că m-am întors în țară, reflectez de multe ori la toată perioada respectivă. O văd ca un întreg, cu toate cele bune și toate cele rele, ajungând la concluzia că mă bucur enorm de mult că am avut parte de experiență ca întreg, așa urâtă cum a fost cu totul. Viața nu e roz. Ai parte și de multe lucruri urâte în ea. Și trebuie să vină ziua aia când înveți să le îmbrățișezi și pe ele. Și să le accepți ca să poți ulterior să îndrepți ceva: spre exemplu să-i ajuți pe alții să nu mai treacă prin experiența ta. Ai avut tu parte de ceva rău, ca alții să aibă parte de ceva bun.

Am scris de ce a fost rău în articole pe care le găsiți în secțiunea dedicată cu articole despre programul ăsta, Work and Travel. Probabil că o să mai subliniez asta în articole viitoare, dată fiind încă prezentă revolta mea. Dar gata cu partea asta introductivă, zic să trec direct la subiect. Și anume la faptul că m-am gândit să scriu un articol despre cum să NU îți alegi agenția dacă vrei să pleci cu Work and Travel și să ai parte de experiențe faine. Practic, e tot ce am făcut eu prost și nu-i sfătuiesc pe alții să facă ca mine.

work and travel

1. Nu te duce la primul venit

Țin minte și acum. Era anul trecut, tot cam pe vremea asta. Primele săptămâni de facultate, ieșisem în pauza de la curs și o tipă de la o anume agenție de Work and Travel al cărei nume nu contează. Ideea nu e numele agenției, ci greșeala mea. Împărțea pliante cu Work and Travel în SUA. Și, în naivitatea mea de acum un an, credeam că toate agențiile sunt la fel și au aceleași tipuri de joburi. Desigur, sufeream și de o lene acută și am zis primii veniți, primii serviți. Ce să mai stau eu să caut alte agenții, ori să întreb persoane.

Și m-am dus la primul venit. Și-am greșit. Am luat pliantul, am sunat, m-au chemat la birou și m-am dus.

2. Nu-i alege dacă încearcă să-ți bage ceva pe gât

Acum, practic, explic de ce nu e bine să te duci la primul venit. Când am ajuns acolo, am avut o urmă de sclipire (care a fost degeaba până la urmă). Am rugat tipa respectivă să-mi înșiruie pe o hârtie toate costurile posibile și imposibile ale programului. Și ce presupune el mai exact – ce tipuri de joburi sunt, câte ore, cât pot să câștig ca să fiu sigură că-mi amortizez investiția sau creditul în bancă. Și mi-a făcut o schemă foarte tare, bine explicată, cum că eu bag $1024 (agenție+viză+ce mai era)+vreo 3000 de lei biletul de avion. Și că-mi scot dublu/triplu, cu joburi ok, cu tips, cu overtime plătit $X+1/2$X. Cazare nu foarte scumpă, unii asigură și mâncare, lucruri total normale.

Le-am mulțumit frumos pentru informații și am dat să plec când, brusc, cu fața pământie, m-a întrebat dacă nu semnez contractul, că e urgent, că e târziu, că nu mai beneficiez de nu știu ce promoție, că bla bla bla. Am fost verticală atunci și-am zis nu. Vreau să discut cu ai mei. Să iau o decizie și abia apoi. 

Apoi au început să fie agasante cu telefoanele, că să mă duc să semnez, că o să fie bine, că bla bla bla. Și auzisem atâtea povești geniale ale oamenilor, din experiențele lor din Work and Travel încât am cedat și am semnat. Deși maică-mea mă băteala cap că ea nu e de acord, că dacă mă mint. Că dacă mă trezesc că am mai mult de dat. Că dacă nu scot banii ăia. Măcar într-o privință am fost de acord până la urmă: fără credit bancar. Deși fetele alea mă băteau la cap că să fac credit că sigur îmi scot banii (decizie înțeleaptă că nu am făcut credit – mulțumesc Universului și tuturor sfinților).

Apoi, după ce am semnat, au început să mă streseze cu alesul unui job. Și ce naiba de job să aleg, dintr-o sumedenie de joburi nașpa, din zone foarte nașpa (nu că am nimerit în cine știe ce zonă magnifică până la urmă). Și până la urmă am ales, cu fetele, un job, într-un parc de distracții, care numai o experiență plăcută n-a fost.

3. Nu-i alege dacă spun numai chestii frumoase despre Work and Travel

Dacă-ți spun cât de mulți bani faci tu acolo, cât de frumos o să fie, cât de tare sunt angajatorii, că e o altă lume, că o să te super extra mega hiper distrezi și că n-are ce să fie rău, fugi. Asta înseamnă că oamenii ăia sunt doar pe luat bani de la tine. Să-și facă numărul de studenți și aia e. Niciunde nu e doar bine. Peste tot e și ceva rău. Sau poate fi. Dar ei o să te aburească cum că o să faci și o să dregi și că nimic nu poate merge rău, până ajungi acolo și dai de chestii nașpa, cum ar fi o cazare împuțită (am zis eu că mai subliniez anumite chestii) și te întorci în țară cu 1000 și ceva de dolari de-ți vine să te duci la ei și să le dai cu banii în cap și să-i întrebi: „Dacă-mi făceam credit de $3000, cu ce mama naibii îl plăteam? Scoteam bani din buzunar, nu?”

4. Dacă nu te interesezi și pe la alții despre agenția pe care o alegi până la urmă, faci prost

Nu face prostia mea de a nu întreba pe nimeni și de a nu asculta pe nimeni. Peste vreo săptămână, după tipa respectivă, au venit niște băieți de la o altă agenție și mi-au vorbit despre proiect. Și le-am zis că m-am înscris deja la agenția cutare și bla bla. Reacția lor: „Credeam că ăștia de pe la facultatea asta îs mai deștepți și nu-i aleg pe cei mai proști”. Mi s-a părut deplasat gestul lor și-am avut o impresie proastă despre ei, până mi-am dat seama că, de fapt, au avut mare dreptate. Dar eu m-am avântat, dorindu-mi din tot sufletul să mă bag în proiectul ăsta și m-am avântat aiurea și prost. Măcar am învățat să fiu mai cumpătată și să puric tot până să fac o alegere.

Concluzii

Astea-s greșelile pe care le-am făcut eu. Mi le asum. Încerc să nu le mai regret și să mă bucur de ce am învățat din ele și din ce am găsit acolo și, să zicem, într-un fel sau altul m-a schimbat. Ideea e că, tu, dacă vrei să pleci cu Work and Travel, să nu te avânți. Stai, cercetează, nu e musai să te înscrii chiar din Octombrie. Mai poți aștepta. Te mai poți documenta. Și astfel să-i alegi pe cei mai ok, ca să ai parte de o experiență cu adevărat faină. Totul pleacă de la primele alegeri pe care le faci. Așa că baftă să alegi ce-i mai bun!

octombrie 21, 2016 0 comment
0 FacebookTwitterPinterestEmail
traieste-clipa
Filme

Trăiește clipa! Azi, nu mâine sau ieri

by Daniela Bojincă octombrie 17, 2016
written by Daniela Bojincă

TADAAAM!!! M-am întors în țară. Și, dacă tot m-am întors în țară, după ce m-am obișnuit cu o viață activă timp de 12-14 ore pe zi la muncă prin SUA, mi-am zis că nu mai pot sta în casă și trebuie să ies ba la teatru, ba la filme și evenimente. Am început cu teatrul și continui cu vizionările de filme. Prima vizionare de când m-am întors este cea a unui film indian: Trăiește clipa, adus în România de către cei de la BML Movie Entertainment.

 
traieste clipa

Trăiește clipa sau Baar Baar Dekho pune față în față generația zilelor noastre cu tradițiile și obiceiurile unei culturi printr-o frumoasă poveste de iubire a cuplului Jai (Sidharth Malhotra) și Diya(Katrina Kaif). Cei doi se cunosc încă din copilărie, de la vârsta de 8 ani, când Diya s-a mutat cu familia din Marea Britanie în India. 

Jai este un matematician iscusit care încearcă să găsească o logică în orice problemă și în orice moment, cu o dorință nemărginită de a se ridica singur pe picioare și a-i oferi Diyei o viață fără lipsuri, așa cum fusese obișnuită, fără ajutorul tatălui ei. Diya, provenită dintr-o familie foarte bogată, obișnuită să obțină lucrurile mult mai ușor decât restul oamenilor obișnuiți, tinde să controleze relația dintre ea și Jai, alături de tatăl ei și de banii acestuia. Dar nu într-un sens rău. Cel puțin nu pentru ea care voia să-l aibă mai mult lângă ea, decât lângă matematică.

Trăiește clipa – Primul film indian care folosește călătoria în timp

Este primul film indian care se folosește de călătoria în timp pentru a stabiliza prezentul și a-i da un sens. Desigur, filmele de la Hollywood ne-au obișnuit deja cu călătoriile în timp, dar pentru Bollywood este ceva nou și incitant. Dorința acerbă a lui Jai de a avea o carieră de matematician într-una dintre cele mai prestigioase universități ale lumii, îl face pe acesta să fie indecis privind planurile de nuntă, toate tradițiile în care nu credea și  lipsa logicii într-un moment de cumpănă al vieții lui. Drept urmare, destinul îl transformă într-un călător în timp, în mai multe perioade ale vieții sale din viitor, pentru a-și observa greșelile și a le îndrepta sau a le accepta, astfel încât viața de matematician și de familist să meargă mână în mână, sau nu chiar. Totul era în mâinile lui să-și schimbe sau să-și accepte viitorul.

Călătoria în timp

Călătoria în timp îl aruncă dintr-un moment în altul al vieții lui, de la luna de miere până la bătrânețe și îl face să trăiască clipe nu foarte plăcute, bazate pe comportamentul lui dintr-un prezent demult uitat. Ce e fain aici, e că s-au gândit și la cum ar putea evolua tehnologia peste vreo 20-30 de ani. Asta m-a fascinat la maxim, poate mai mult decât predictibile (consecințele comportamentului său erau atât de evidente – mă puneam în locul Diyei și-mi dădeam seama că aș fi luat aceleași decizii radicale). Practic, te face să te gândești mai mult asupra faptului că orice decizie pe care o iei în momentul de față s-ar putea să aibă grave consecințe abia peste 20-30 de ani, pentru că „trecutul se armonizează cu viitorul” – asta am luat-o dintr-o carte de Stephen King.

Muzica și dansul în momentele cheie

Au îmbinat muzica cu dansul în momentele cheie, iar aici, față de ultimul film indian pe care l-am văzut, FAN, se apropie din nou de filmele indiene clasice, în care muzica și dansul sunt la ele acasă. Diferența o face faptul că nu sunt agasante scenele cu muzică și dans. Apar exact în momentele cheie, oarecum decisive în firul narativ al filmului. Din totalul de 141 de minute, 21 de minute (6 melodii pentru 6 momente cheie) sunt reprezentate de muzică și dans. Mai precis, 14.89% din film este muzica și dansul. Un procent rezonabil aș spune eu, spre deosebire de filmele în care ai 80% numai muzică și dans de-ți dorești să ieși din sala aia de cinema cât mai repede (sau să pleci din fața televizorului – că asta e valabil pentru filmele alea vechi).

Sursă YouTube (user Zee Music Company)

Morala filmului

În afară de aia evidentă, din titlu, că orice ai face e bine să trăiești clipa prezentului, nu să stai să-ți planifici secundă cu secundă viitorul, căci s-ar putea să ratezi ceva din prezent și să dai toate planurile viitorului tău peste cap, viitorul oricum se poate schimba atât de ușor dintr-o simplă adiere de vânt sau vreo declarație a lui Putin ori Trump, e faptul că deși în toate există o logică, nu mereu poate fi explicată și/sau înțeleasă de către noi. Unele lucruri trebuie acceptate așa cum sunt, fie de dragul vieții, fie de dragul celor din jur.

Mi-a plăcut filmul. Nu eram eu cu filmele indiene, în special din cauza muzicii, dar au început să-mi placă. Bollywood-ul începe să se modernizeze mult și pare că încearcă să echivaleze Hollywood-ul din anumite puncte de vedere. Dacă nu știți ce filme să mai vedeți la cinema, puteți încerca Trăiește clipa. S-ar putea să vă placă.

octombrie 17, 2016 1 comment
0 FacebookTwitterPinterestEmail
cuibul-artistilor
Cultură

Cum a fost prima experiență în Cuibul Artiștilor

by Daniela Bojincă octombrie 12, 2016
written by Daniela Bojincă

Eram încă în SUA când am auzit prima dată de Cuibul Artiștilor. Mi-a povestit Izabela, într-o seară, când au pus formularele de înscriere pe net. Știa că am și eu unele mici plăceri în viață, printre care și teatrul, așa că s-a gândit să -mi zică de oamenii ăștia, că poate vreau să-i văd și o să-mi și placă.

cuibul-artistilor

Cum am aterizat în Cuibul Artiștilor?

A început așa: Sunt niște absolvenți de UNATC (sau încă studenți – în fine, detalii), care au început să joace piese de dragul teatrului, fără să ceară bani nimănui, în sălile UNATC-ului și care, spre surprinderea tuturor, încă de la primele reprezentații au umplut sălile. Ieeeei. Apoi s-au mutat la Inginerie și Instalații în amfiteatre, că n-au mai putut juca la UNATC. Vrei și tu să mergi? Că-s tari. Piesa (nu știu care) e genială. – și așa mai departe

Am zis că merg, dar am fost sceptică, oarecum. Nu mă așteptam să fie extraordinari de buni. Nici când am intrat în sală și a început piesa nu mă așteptam să fie cine știe ce. Mă așteptam să fie ok, dar nu ceva fantastic.

Dar să vă zic și piesa la care am fost: „Cine sapă groapa” – regizată și pusă în scenă chiar de ei, cu un buget din care și-au permis două scaune și două lopeți. Mna, e greu când ești tânăr cu inițiativă, începi de jos și n-ai pe nimeni în spate să te susțină pentru că tu te lupți singur cu viața ta. Ceea ce am apreciat la ei.

Și-au dat primele replici, apoi și pe următoarele și parcă au început să prindă la publicul din sală. Să ajungă în sufletul tău și să scoată tot ce-i mai frumos din el. În seara respectivă, comedie fiind, au scos râsul din noi. Poate cel mai colorat și mai viu. Băieții ăia doi de pe scenă, Victor Țăpeanu și Vlad Basarabescu, au fost de-a dreptul geniali nu neapărat prin replicile pe care le poate învăța oricine, ci prin felul cum le spuneau și interpretau. Știi că o glumă nu-i glumă dacă nu o spui cum trebuie, cu intonația potrivită și cu mimica potrivită. E seacă și fără pic de haz.

Ce mi-a plăcut cel mai tare în Cuibul Artiștilor?

În Cuibul Artiștilor mi-a plăcut foarte tare faptul că au interacționat cu publicul din sală și că, deși o fi fost regizată treaba, sau nu o fi fost regizată treaba, n-a părut că-i regizată (are sens ce zic eu aici, nu?). Totul părea natural. Se duceau la un tip, îl întrebau ceva pe subiectul discuției din piesă, ăla răspundea așa, timid și foarte natural. Mai cereau o țigară, mai întrebau ceva. Chestiile astea, când antrenează publicul în piesă, mi se par geniale. Habar n-am, dar mie cel puțin îmi captează și mai mult atenția.

Undeva, în spate, era o tipă (sau un tip), care, din când în când, băga un râs turbo extrem de amuzant în urma replicilor astfel încât, la un moment dat, actorii s-au oprit, au râs și ei și unul dintre ei a zis: „pe tine te-am lua la spectacolele noastre numai pentru râs”. Și au început să integreze persoana respectivă în spectacol cu diferite replici gen: „Ușor, respiră, vezi să nu te sufoci!”. Deci erau de-a dreptul geniali.

În Cuibul Artiștilor e chiar fain să aterizezi. Sunt oameni faini și simpatici. Îți dau o stare mai bună și-ți lasă un zâmbet mare pe chip după spectacolul lor. Sunt sigură că așa se întâmplă după fiecare spectacol, pentru că dau din frumosul lumii lor și altora. Și o fac cu adevărat din suflet,nu pentru bani și alte chestii din astea materiale. E viața lor. E bucuria lor. Probabil, să dea altora fericire în timpul spectacolelor e cel mai fain lucru pe care-l pot oferi. Și într-o lume din asta SF, plină de impersonalitate și lipsită de sentimente, e minunat că mai există și oameni ca ei.

De ce să aterizezi și tu în Cuibul Artiștilor?

Pentru că-s faini și creează spectacole și mai faine prin făinoșenia lor. Iar dacă dai peste articolul ăsta, vreodată, în viața asta, vezi când mai au spectacole disponibile și du-te! O să râzi, sau o să-ți ajungă acolo în adâncul sufletului și o să-ți placă să-i privești cum joacă. Eu, spre exemplu, abia aștept să ajung deseară din nou în cuib, să văd piesa „Aventuri contemporane”. Și-mi pare rău că n-am făcut rezervare și pentru „Ambrios”, care am înțeles că e cea mai cea piesă a lor. Acum nu mai sunt locuri. Asta ca să vedeți că-s chiar buni și se ocupă locurile în sălile lor cât ai clipi. Bravo lor și la cât mai mulți oameni ca ei pe lumea asta, care să-și facă meseria din dragoste și să ofere tot ce au ei mai bun și mai frumos celor din jur.

octombrie 12, 2016 8 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
spalatorie-2
Work and Travel

Aventuri cu o spălătorie 2

by Daniela Bojincă septembrie 15, 2016
written by Daniela Bojincă

Acum vreo săptămână, dacă nu mă înșel, am povestit aici pe blog prima mea aventură cu o spălătorie. Și deoarece colegei mele de cameră care doarme în patul de dedesubt i-a plăcut tare mult povestea, a făcut în așa fel încât să mai avem parte de una pentru că Mădălina mea consideră că sunt cam inactivă pe blog. Drept urmare a zis să fie ea fată bună și să-mi dea material.

În timp ce eram la muncă, marți, am discutat toate trei să mergem după-masa să băgăm la spălat, la aceeași spălătorie ca data trecută. Și cum spălătoria nu-i lângă noi, trebuie să facem vreo trei drumuri: să băgăm hainele la spălat, peste 45 de minute să mergem să le băgăm la uscat și peste 70 de minute să mergem să le luăm acasă. Și-am zis să facem noi niște combinări de personal, astfel încât să mergem de două ori fiecare: Mădă cu Iza bagă la spălat, eu cu Mădă mergem și la băgăm la uscat, iar eu cu Iza mergem și le luăm acasă. Toate bune.

spalatorie-2

Primul drum la spălătorie

Merg Mădă și Iza. Bagă hainele la spălat. Se întorc acasă. Toate bune.

Al doilea drum la spălătorie

Merg eu cu Mădă. Ajungem la spălătorie. Mașina încă mergea. Băgaseră hainele într-o mașină medie, nu în cea mare (suficiente haine pentru spălat încât să ne coste mai ieftin). Asta nu mai avea afișaj electronic, dar știam că la ei spălatul nu durează mai mult de 45-50 de minute. Așa că am mai așteptat 10 minute. Și încă 10. Și încă 10. Și încă 10. Și mașina aia tot nu și-a mai terminat programul.

Între timp, cu ochii mei de vultur, am observat că hainele alea păreau la fel de uscate ca atunci când le-am pus în plase. Și i-am spus Mădălinei:

– Mădălina, hainele astea nu primesc apă. Și nici nu cred că au primit în timpul spălări. Uite, hanoracul meu albastru e tot albastru deschis, ca și când nu a primit apă.
– Eh, le-o fi și uscând asta. Poate de aia. Hai să mai așteptăm puțin. (zice ea încercând să salveze situația și văzând că m-am enervat foarte tare după ce stătusem acolo mai bine de 40 de minute în plus, să aștept să-și termine programul)
– Mădălina, mașina asta nu primește apă. Hainele nu sunt spălate. Oh, uite niște șosete care se învârt. Sunt murdare pe talpă.
– Bă și după ce le-am băgat la spălat i-am și zis Izabelei că nu bagă apă, dar mi-a zis că: „Eh, lasă că bagă mai târziu”. Și am venit acasă.

Mi se părea amuzant, dar în sinea mea eram foarte nervoasă pentru că nu înțelegeam de ce n-au băgat în mașina care sigur știau că merge, pentru că am mai spălat în ea și pentru că asta de acum fusese stricată săptămâna trecută. Știam că e un număr de telefon pe acolo. L-am memorat. Ne-am întors acasă. Am mers la benzinărie și am sunat.

Primul telefon

– Bună seara. Am băgat niște haine într-una din mașinile de spălat, acum vreo două ore și jumătate. După 40 de minute ne-am întors să le scoatem. Doar că mașina încă mergea. Și-am mai așteptat încă 40 de minute. Și mașina tot mergea. Și am descoperit că nu bagă apă și că, implicit, nu spală nici hainele. Și am vrea să știm cum ne putem scoate hainele din mașina de spălat și cum le putem spăla din nou, căci banii i-am plătit.
– Ăăă, da. Puteți să săriți pe mașina de spălat și apoi în spatele ei să o scoateți din priză și să încercați să deschideți apoi ușa. O să trimit și pe cineva acolo.

Al treilea drum la spălătorie și al doilea telefon

Ajungem toate trei la spălătorie de data aceasta. Și, la spălătorie nici țipenie de om. Mergem la un market. Cerem telefonul și sunăm iar. Nu răspunde. Încercăm de pe unul dintre numerele noastre de România și răspunde. Îi explicăm că nu-i nimeni acolo și că vrem hainele alea din mașină, care, ghici ce, încă mergea.

– Dar a coborât cineva jos și mașina mergea. E totul ok.
– DA, FEMEIE! Fix asta e problema. Că mașina tot merge de vreo 3 ore, fără să bage apă și toate cele. Vrem să ne scoatem hainele din mașina pe care, apropo, am scos-o din priză, am lăsat-o două minute și ușa asta tot nu se deschide.
– Da, da, înțeleg. O să coboare din nou cineva.

Și a coborât o tanti de 2 pe 2, într-un halat pufos și roz, cu ochelari din ăia de somn pe frunte, cu o falcă în cer și una în pământ, alături de soțul ei piele și os care ținea o țigară în gură.

– Am coborât acum ceva timp și mașina mergea.

Mi-am reluat discursul de mai devreme cu: „fix asta e problema, femeie!”. Părea că a priceput. Doar că rezultatul final a fost cu totul altul.

Bărba-su, fire atletică, a sărit peste mașinile de spălat. A băgat-o în priză din nou (mașina a pornit și și-a reintrat în program). A făcut două trei rotații. A scos-o din priză și s-a oprit iar. A așteptat două minute și a încercat să deschidă ușa. Cu toți mușchii ținuți la borcanul din debaraua de sus, s-a chinuit de două trei ori să deschidă și el ușa. A văzut că nu merge și a abandonat frontul de luptă.

Nevastă-sa, „foarte dornică să ne ajute”, a sunat proprietara, i-a explicat situația și ne-a zis sec:

– Ăla care trebuie să repare mașinile nu răspunde. Nu avem ce să facem. Le scoateți mâine.
Mno, măcar eram sigure că sunt la loc sigur, blocate ca într-un „seif” pe care nu-l poate deschide nimeni.
– Dar noi ne vrem hainele spălate mâine. Eventual și uscate.
– Da, da, sigur că da. Am să mă ocup. Dimineață le băgăm la spălat, le uscăm și le aducem vis-a-vis de pompieri, acolo la benzinărie. Noapte bună!

Ne întoarcem înjurând acasă, făcându-ne un catralion de filme despre cum a doua zi nu o să mai găsim hainele și așa mai departe și eventual despre cum să facem o plângere (apropo, ei nu au ca noi lipiți pe toți pereții un număr unde să suni la protecția consumatorului sau orice altceva).

Ziua doi

Mergem la muncă. Și ne gândim noi pe drum să trecem pe la spălătorie să ne asigurăm că hainele sunt încă acolo. Dar ne răzgândim pe motiv că n-avem timp.

Când ne întoarcem de la muncă, avem iar o tentativă de a trece pe la spălătorie. Dar zicem că nu, că sigur ne-au dus hainele la benzinărie și nu avem de ce să mergem până acolo. Așa că mergem direct la benzinărie.

– Bună ziua! Știți, ar fi trebuit să avem niște plase cu haine, de la spălătorie, căci bla bla bla, asta-i povestea.
– Nu. Nu-i nicio plasă cu haine. Nimic. N-au venit.
– Bine. Putem suna din nou?
– Sigur.

Al treilea telefon

– Bună ziua! Tot fata cu problema de aseară. Știți, doamna de aseară ne-a spus că o să avem hainele spălate și uscate, azi, aici unde stăm. Și n-au ajuns.
– Ăă, nu știu. Nu mi-a zis. Dacă-mi zicea, le spălam chiar eu de dimineață când le-am scos din mașină. Ele sunt scoase din mașină acum.
– Da, dar nu sunt spălate. Pentru că mașina nu a băgat apă. Doar le-a învârtit.

Face conferință cu tipa de aseară. Îi zice și ea că nu băga apă, dar zice că n-a zis că ni le aduce, ci doar dacă are Ricki asta cu spălătoria timp. Doar că Ricki nu știa nimic. În fine.

– Nu știam că n-a băgat apă și nu le-a spălat. Credeam că doar le vreți scoase. Credeam că e mai important să le aveți, decât să fie spălate (față de popândău).
– Nu mă interesează. Îmi vreau hainele spălate. Și uscate. Am plătit. Și am consumat și detergent.
– Da, da. Bine. Acum le băgăm la spălat. Puteți veni în 40 de minute după ele.

Al patrulea drum la spălătorie

Și tâgâdâm tâgâdâm tâgâdâm, mergem la spălătorie. Când ajungem, hainele noastre erau deja în uscător. Mai aveau 10 minute (ăla era cu afișaj electronic). Așteptăm. Mădă mă plimbă cu căruciorul prin spălătorie. Ne prostim. Apoi ne mai prostim puțin. Le scoatem și observăm că da, sunt spălate – măcar atât.
Și tâgâdâm tâgâdâm tâgâdâm, ne întoarcem acasă. Cu hainele spălate. Uscate. Și cu încă o aventură din programul work and travel de povestit copiilor, nepoților și strănepoților dacă o să mai apucăm. Toate bune și frumoase.

septembrie 15, 2016 2 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
aventura-spalatorie
Work and Travel

Aventuri cu o spălătorie

by Daniela Bojincă septembrie 8, 2016
written by Daniela Bojincă

Am intrat pentru prima dată într-o spălătorie de haine. Și am zis să povestesc despre asta. Că prima dată e mereu o aventură.

Ne-am mutat în sfârșit din cocina în care am stat inițial și pe care oricât ne-am chinuit să o curățim, n-am prea reușit cu fetele. Acum suntem fericite că stăm într-o casă cu pereți proaspăt vopsiți. Fără pânze de păianjeni pe ei. Parchet nou pe jos. Frigider curat. Cuptor cu microunde curat, aragaz (doamne, cât ne-am bucurat când am văzut aragaz cu patru ochiuri și cu cuptor, după ce ne-am chinuit două luni jumate cu o plită pe care trebuia să ne rugăm de apă să fiarbă în 45 de minute…). Și o baie cu o cabină de duș pe care învățăm să o folosim. Dar să vă spun povestea.

aventura-spalatorie

Aventuri cu o spălătorie

Început

Și na, înainte să plecăm de acolo, am zis că nu-i mai dăm proprietare de acolo $1.50 pe mașină, care ni le scoate mai murdare decât le-am băgat noi, spălăm aici unde ne mutăm. Când, ce să vezi, în locul ăsta nu avem mașini de spălat. Trebuie să mergem câteva străzi mai jos, la o spălătorie. Vreo 10 minute dus. Vreo 10 minute întors de mers lejer. Și 4 minute de alergat. Pentru ei e mai comod să spele într-o spălătorie, decât la ei acasă. Pentru mine e mai comod să am mașina de spălat la 2 pași și să nu pierd zeci de minute aiurea, pe drum.

Cuprins – Partea I

În fine. Ni s-a arătat ieri spălătoria cea mai apropiată și am zis să mergem azi să băgăm la spălat. Am luat noi plasele cu haine, am ajuns la spălătorie și dă-i să băgăm la spălat, când, am constatat câteva lucruri:

  1. Nu aveam detergentul cu noi, așa că du-te și mai fă 20 de minute dus-întors ca să iei detergentul.
  2. Spălatul nu mai e $1.50. Ieeeei. E $3.75 pe o mașină mică în care abia dacă intră câteva haine. $4.75 pe o mașină medie în care intră puțin mai multe haine, dar tot puține. Și $6.00 pe o mașină mare, din aia foarte mare. Așa că ne-am zis că no, asta e, s-a dus vremea în care dădeam 50 de cenți fiecare, acum dăm $2.00.
  3. În timp ce să bagi apă peste hainele tale cu detergent, te costă $6.00, să le usuci e doar 25 de cenți. Adică e mai scumpă să bagi 44 de minute apă și să le învârți, decât să bagi 72 de minute aer cald și să le învârți. Practic, apa care curge într-un interval de 44 de minute, e mai scumpă decât aerul pe care îl încălzești 72 de minute. Și da, știu că ultimele 2 fraze sunt fix același lucru, dar eu chiar am vrut să subliniez că apa e mai scumpă cu mult decât aerul.
  4. Apoi, stai așa, că ce ne facem, că noi nu avem 24 de monede de 25 de cenți să băgăm la spălat. Du-te și te milogește la magazinele din jur să-ți schimbe. Pentru că și aici se plâng că n-au și trebuie să cumperi ceva să-ți dea.

Cuprins – Partea II

  1. Când am băgat la spălat, fericite, un program care la cealaltă mașină, de unde stăteam înainte, dura 15 minute, aici ne-a arătat că durează 44 de minute. Așa că am zis să ne întoarcem acasă, mai facem câte ceva. Și ne ducem apoi iar să le scoatem să le băgăm la uscat 6 minute, cât zicea pe foaia aia cu prețurile că durează uscatul.
  2. Am venit acasă, am făcut treabă, ne-am întors la spălătorie, le-am scos din mașină, le-am băgat la uscat. Și, ce să vezi, ne-a arătat că durează 72 de minute. Așa că ne-am întors pentru a treia oară acasă, urmând să le luăm peste 72 de minute din uscător.
  3. Să le scoți din uscător nu e chiar așa ușor. Îți trebuie ceva facultate și, evident, să mai fi fost în spălătorii unde să fi trebuit să te descurci tot pe cont propriu. Uscătorul terminase, dar ușa nu se deschidea. Așa că dă-i și apasă pe butoane. Și, fără să bagi bani în ea, cine s-ar fi gândit că dacă apeși butonul ăla pe care ți-l indica, să scoți hainele, uscătorul de fapt pornește din nou? Nimeni, vă zic eu. Așa că dă și așteaptă alte vreo 30 de minute. Dar Mădălina mea, voinică, a ripostat în fața uscătorului. Așa că a tras de ușa aia până s-a deschis și a scos hainele. Ce să mai, e o adevărată comoară la casa omului. În special când e obosită, nervoasă, a stat aproape 3 ore după ele, a făcut 3 drumuri și nu mai are pic de răbdare să stea după toanele uscătorului.

Încheiere

Hainele le-am scos curate, nu ca dincolo. Am plătit $2.00, dar măcar am avut hainele spălate cu adevărat. Iar în uscător, am dat 25 de cenți, spre deosebire de $1.50 ca dincolo (că era la fel ca spălatul). Și ni le-a scos într-adevăr uscate, calde chiar și aproape călcate. Apoi, am și făcut mișcare în seara asta, cât n-am mai făcut de mult timp. În parc stăteam pe scaune cu orele și operam caruselele, sau ne mișcam între ride-uri. Și ne duceam la muncă cu mașina și ne întorceam tot cu mașina. Acum ne-am plimbat în seara asta cât nu ne-am plimbat toată șederea noastră în SUA (da, exagerez oarecum). Oricum, ne-a prins bine. De fiecare dată observam altceva pe străzile alea. Apoi, am învățat și cum se folosește o spălătorie.

E bine când totul se termină cu bine. Și când înveți lucruri noi. Și când te simți puțin mai deștept decât ieri. Sau decât credeai în general că ești.

The end of story

 

septembrie 8, 2016 2 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
incaltaminte
Personal

De ce nu îmi cumpăr încălțăminte de pe net

by Daniela Bojincă septembrie 3, 2016
written by Daniela Bojincă

Am vrut să fac asta acum câteva zile. Pierdeam puținul meu timp liber dând scroll pe Facebook, aiurea, cu colega de cameră. Când, ce vedem noi, un site cu încălțăminte faină, la 10 dolari. Și dă-i și cumpără. Doar că, la momentul potrivit, m-am răzgândit. Și am lăsat-o pe ea să se sacrifice, să-și dea comandă de numărul 8½ (echivalent, cică, cu 39 al nostru) pentru că eu de obicei îmi cumpăr încălțăminte de copii ieftină (da, de la copii; și e și mai ieftină decât aia ieftină de la adulți).

incaltaminte

Eu voiam să-mi comand numărul 5 (echivalent cu un 35 al nostru). Doar că eu port 34-35-36, în funcție de calapod și tipul de încălțăminte. Și-am zis ia să nu-mi comand eu nimic fără să probez. Și tare înțeleaptă mi-a fost ideea.

8½ nu e 39. E vreo 41. Pentru că ei îi vin foarte mari. Probabil 5-ul e undeva pe la 37, deși tabelul de mărimi spune cu totul altceva. Când am ajuns într-un magazin, ca să mă conving, am probat o gheată cu numărul 5, de la secțiunea de adulți. Cred că mai intra jumătate de picior acolo, atât de mari erau. 

Totuși, ca să descopăr ce număr de la americani mi se potrivește mie, m-am mutat și la secțiunea de copii. Și, după mai muște încercări, am descoperit că-mi este bună încălțămintea cu numărul 2, pentru că am un picior extrem de finuț, drăgălaș și pretențios. Am avut o urmă de speranță că poate aici mă încadrez la secțiunea de adulți, când e să cumpăr încălțăminte. Dar nu. O să rămân pe veci la copii. Ceea ce e bine pentru buzunarul meu. La adulți sărea de 30 de dolari, iar la copii era 19, aproximativ același model. Ceea ce nu a putut decât să mă bucure.

Probabil că, dacă aș fi comandat de pe net, m-aș fi ofticat toată că aș fi luat ceva cu 2-3 numere mai mare și mi-ar fi înotat piciorul prin cizmă. Practic, deși eram deja pro acestei idei, acum sunt 100% convinsă că nu-mi pot cumpăra ceva fără să probez încălțămintea înainte. La ghete 2-ul era bun. La cizme cu toc, 2-ul era puțin lărguț și deloc pe picior, ceea ce însemna că aș fi putut oricând să dau în nas.

Apoi, ca să nu dau 100% vina pe ghinionul meu, parcă e mai fain când intri într-un magazin și le vezi cu ochiul liber, din toate unghiurile posibile și le poți analiza toate calitățile și defectele. Apoi, plimbatul ăla printre rafturi și înnebunitul pe cei de lângă tine, nu se compară cu nimic.

septembrie 3, 2016 4 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
sua
Work and Travel

După 2 luni în SUA

by Daniela Bojincă august 26, 2016
written by Daniela Bojincă

Au trecut două luni de când locuiesc aici, pe tărâmul tuturor posibilității și al visurilor împlinite. Pe 18 august s-au făcut două luni. Acum, două luni și câteva zile.  Și m-am gândit să scriu un articol despre cum au fost primele două luni în SUA și lucruri pe care le-am descoperit aici.

sua

N chestii din SUA:

  • SUA e departe de a fi tărâmul ăla unde întâlnești visul american; e departe de asta, e un mit;
  • am ajuns să apreciez Europa, după ce am trăit două luni în SUA și am văzut că, din anumite puncte de vedere, se poate chiar și mai rău;
  • îmi apreciez țara mai mult decât o făceam înainte; e superbă din punct de vedere turistic; și stă mult mai bine la capitolul protecția muncii; apoi, îmi e dor de oamenii ei calzi;
  • mi se pare ciudat când văd copii de 10 ani în cărucioare sport pentru copii, apoi luați în brațe și puși în carusel și tot așa – cred că sunt capabili să se deplaseze și singuri;
  • când dau peste un om drăguț aici, mă închin;
  • când dau peste unul care știe unde e România și mă întreabă de București, mă închin chiar de două ori, pentru că majoritatea cred că vin de undeva din Asia sau Africa;
  • îmi place că aici, cu salariu minim, în trei luni de zile, îți permiți să-ți iei un laptop, un telefon, să te plimbi, să nu mori de foame și așa mai departe, eventual să mai și rămâi cu niște bănuți;
  • îmi place că toată lumea pornește de jos și apoi avansează în funcții și în beneficii; asta e chiar tare;
  • îmi place că au grijă de natură, nu ca noi;
  • îmi place că ai lor copii sunt obișnuiți cu munca încă de mici – învață cum se câștigă banul și învață să-l și aprecieze (un lider de-al meu mi-a zis: mă uit și la un dolar pe ce-l cheltuiesc, la cât muncesc pe banii ăștia);
  • urăsc faptul că, la serviciu, trebuie să fiu drăguță cu oamenii bătuți în cap și la propriu și la figurat; vin la mine și zic că nu poate fi-su să se dea în carusel că e prea mic, când el e pe verde și văd și ei acolo că scrie CAN RIDE!!! Și mai sunt bătuți la faza cu must ride with guest in green care înseamnă că tu nu poți să te dai singur în caruselul ala, ci ai nevoie de fi-tu că e carusel pentru copii;
  • mi s-a părut și mai ciudat când ieri, la un carusel, a venit un tată cu o fetiță aproape cât mine de înaltă, care nu înțelegea când vorbeam cu ea; așa că m-am dus la taică-su să-i zic să-i explice el – răspuns: oh she-s only two… 
  • cred că asta știați deja, dar vă mai zic și eu: americanii nu gătesc, iar mâncarea lor semi-preparată e foarte proastă;
  • americanii stau foarte prost la partea cu asigurările de sănătate și trebuie să cam plătești pentru orice – din punctul ăsta de vedere stăm mai bine;
  • americanii stau prost și la protecția muncii și nu-și asumă nimic – orice ar fi, e vina ta, plătești;
  • în bucătăria unde lucrez, risipesc o grămadă de mâncare – am făcut în plus, o aruncăm că tu n-ai voie să mănânci; mai bine o aruncăm la gunoi decât să o dăm angajaților sau oricui altcuiva;
  • locuiesc într-o casă mizeră, cu pânze de păianjeni pe pereți și cuiburi de albine în pereți, podelele și cabina de duș îmbâcsite de mizerie că oricât te-ai chinui nu poți face curat- uneori cred că dacă m-aș fi dus în Africa, într-un trib, aș fi avut condiții mai bune;
  • până acum m-au mușcat două albine (prima mușcătură de deget, apoi pe mână care e plină de bubițe roșii și umflată), în somn, iar proprietara căbănuțelor ăstora a chemat mentenanța să astupe niște găuri din pereți și din tavan pe unde vin albinele; rezultatul: după ei m-am apucat cu colega de cameră, Mădălina, să lipim noi scoci…
  • Boston și Portland sunt niște orașe drăguțe – nimic impresionant, în schimb, dat fiind faptul că nu dai peste chestii istorice foarte vechi; nu, îmi pare rău, clădirile din sticlă nu mă impresionează;
  • casele americanilor, aici, sunt din scânduri de lemn, puse una peste alta, ceea ce mi se pare foarte drăguț;
  • plajele lor sunt sălbatice, cu iarbă și pădure, ceea ce iar mi se pare drăguț și chiar îmi dă o stare de bine; când ajung pe la ocean, uit de toate chestiile nasoale peste care am dat aici și mă bucur de priveliște, de briză, de nisip și de soare;

Concluzia

  • SUA m-a adus cu picioarele pe pământ și m-a coborât de pe norișorul meu pufos și roz; am învățat ce înseamnă să muncești și să ai grijă de fiecare ban pe care îl cheltui, ci și ce înseamnă să te mulțumești cu puțin și să te înveți și cu răul câteodată;
august 26, 2016 8 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
primele joburi sua
Work and Travel

Cum sunt #primelejoburi din SUA

by Daniela Bojincă august 20, 2016
written by Daniela Bojincă

Am primit o leapșă de la Malaezu să scriu despre #primelejoburi ale mele, așa cum a scris și el despre #primelejoburi ale lui. Și, cum el consideră că mie mi se potrivește leapșa asta tocmai pentru că sunt în SUA acum, a zis să mi-o dea și mie. Așa e când nu lucrezi câte 12 și respectiv 13 ore pe zi. Te plictisești de viață și te apuci să faci lepșe și să le dai mai departe. Ca Malaezu.

Totul a început pe Twitter, în caz că vă întrebați, unde cineva s-a gândit să creeze hashtag-ul #first7jobs, unde mai multe personalități povestesc care au fost primele lor joburi înainte să devină faimoase și pline de bani.

Aveam de gând să scriu un articol despre #primelejoburi din SUA. Cum e, ce fac, cum mi se pare și dacă aș repeta sau nu experiența. Doar că timpul nu-mi prea permite să mă ocup de asta. Mă trezesc mult prea devreme și adorm mult prea târziu și mult prea obosită ca să mai fac și altceva în afară de un duș și să-mi iau pijamalele pe mine.

primele joburi sua

Primul job: ride operator

Probabil că știți deja că am venit aici prin Work and Travel și, primul job, la care am fost acceptată din țară, este de ride operator într-un parc de distracții. Câștig $7.75 pe oră și lucrez vreo 40 de ore pe săptămână. Dar din ăia $7.75 pe oră rămân cu vreo $4.5 pentru că mi se retrag taxele și chiria. Câștig brut $310 pe săptămână și rămân cu $180 după ce mi se retrag taxele statale, federale și chiria. Din care mai cheltui în jur de $20-$40 pe mâncare în săptămâna respectivă și pe alte chestii gen cadouri și așa mai departe. Deci rămân cu bani să-i pun deoparte în jur de $140 pe săptămână de la primul job.

Uneori mi se pare foarte greu și mă simt extraordinar de obosită după 12-13 ore pe zi de muncă timp de 4 zile la job-ul ăsta. Și totuși, nu fac o muncă grea. Nu dau cu sapa, nu car pietre, nu încarc marfă și alte munci din astea fizice. În schimb, lucrez afară, în soare și căldură când nu sunt la unul dintre cele două carusele care au un acoperiș deasupra, mă milogesc de ăia care-s breakeri, lideri și manageri să-mi dea și mie pauza de mers la toaletă ori să-mi aducă apă, iar pauzele ți le dau la început, ori la sfârșit. Și să stai în căldură 12-13 ore, să nu prea ai parte de apă și mers la toaletă prea des, să miști de un joystick ca să pui o frână, sau să verifici centurile și să dai drumul la carusel, devine epuizant. Nu e obositor ceea ce faci, ci cât faci și în ce condiții le faci. În rest, jobul e chiar interesant. Mie mi se pare interesant să știi cum funcționează un carusel și pe la ce trebuie să te uiți să vezi dacă ești în siguranță sau nu când te dai în ele, pentru că da, în fiecare dimineață verific caruselul să văd dacă are totul la locul lui și am o foaie pe care trebuie să bifez ce verific.

Al doilea job: de toate în bucătărie

După ce am văzut eu că rămân doar cu $140 pe săptămână și mi-am dat seama că nu-mi strâng bani nici cât am investit în programul ăsta, am zis să-mi mai iau un job. Și m-am angajat la compania care se ocupă de tot ceea ce ține de alimentație în parcul respectiv. Sunt două companii diferite, cu manageri diferiți, ce mi-au oferit posibilitatea să văd două tipuri de oameni.

Aici, când vreau să merg la toaletă, merg la toaletă fix în secunda în care am cerut, când vreau să-mi iau apă, merg și-mi iau apă, iar pauzele sunt gândite în funcție de orele pe care le lucrezi (la jumătatea programului), față de ceilalți care îți dau pauză după o oră după ce ți-ai început lucrul, sau cu o oră înainte să-l termini pentru că n-au ei suficienți oameni care să dea pauzele în același timp oamenilor la o anumită oră, că au plecat pentru că se poartă prea nașpa.

Am scris de toate în bucătărie pentru că fac de toate. N-am o poziție anume. Strig și comanda, o fac, mă duc mai fac o gogoașă, niște cartofi prăjiți, un hot dog, mai tai feliile de pizza și le pun pe farfurii când cel care trebuie să o facă nu poate în momentul ăla, mai fac un burger, șterg mesele de pe terasă, dau cu mătura. Și-mi place chiar mai mult decât să lucrez la carusele, oricât de ciudat sau de aberant ar suna asta pentru mulți.

Îmi place pentru că îmi plac oamenii cu care lucrez acolo. Te respectă mai mult. Managerii lucrează cot la cot cu tine. Și ei dau cu mătura când altcineva nu poate. Și ei fac cartofi prăjiți, cară din frigidere, taie pizza, fac pizza, fac burgeri și așa mai departe. Tot ce fac eu, fac și ei când oricine altcineva nu poate face asta. Spre deosebire de managerii de la carusele care se plimba prin parc, ori stau undeva în unitate la răcoare. Și nu asta ar fi problema, ci atitudinea lor neprietenoasă față de angajați – managerii din bucătărie fac glume cu tine, te întreabă cum îți e viața, te ajută și așa mai departe, în timp ce ceilalți au o atitudine de superioritate, nu te bagă în seamă și cam atât.

Desigur, e obositor și aici să lucrez 12 ore pe zi și să stai numai în picioare, spre deosebire de carusele unde ai un scaun să stai din când în când jos, în timp ce caruselul merge. Dar e mult mai puțin obositor. Mă simt mult mai odihnită după ce stau 12 ore în picioare în bucătărie și fac de toate, decât după ce stau 12 ore la două carusele și mai stau și jos.

Dar vreau să zic și o chestie pe care o detest din tot sufletul meu la compania asta care se ocupă cu mâncarea: aruncă la mâncare în draci. Și n-au nicio remușcare când fac asta, în timp ce noi n-avem voie să mâncăm. Seara, spre exemplu, la închidere, preferă să arunce paharele cu cartofi, ori farfuriile cu pizza, care nu sunt stătute, decât să ni le dea nouă, pe principiul că: we are not allowed to give this food to you, guyz – so we better throw it in the trash… În timp ce unii mor pe capete de foame, ei aruncă tone de mâncare.

Câștig și aici tot $7.75 pe oră și lucrez 2 zile cam 12 ore pe zi. Dar rămân cu $130 pentru că taxele sunt mult mai mici pentru al doilea job. Și fac un total de $270 pe săptămână. Ieeeei.

Al treilea job: cameristă

N-am avut de la început trei joburi. Abia săptămâna asta am început să lucrez și pentru al treilea job, la un motel pe plajă. Lucram 6 zile pe săptămână destule ore pe zi, așa că îmi păstrasem lunea liberă să mă odihnesc și poate chiar să mai vizitez și eu ceva. Doar că agenția prin care am venit eu aici a omis să-mi zică că parcul ăsta se închide pe 5 septembrie și că eu nu mai am un job între 5 și 30 septembrie. Iar biletul îl luasem pentru 7 octombrie. Și n-am bani să stau să vizitez o lună. Așa că a trebuit să-mi rog sponsorul din SUA, care nici el nu s-a obosit să-mi zică din timp treaba asta, să-mi găsească un job între 5 și 30 septembrie, așa cum știam eu că o să am. Și mi-a găsit la un motel, pe plajă.

Am început luni cu trainingul. Teoretic, trebuia să mă învețe cum să fac paturile, cum să aranjez chestiile pe acolo prin cameră, cum să fac curat în baie și așa mai departe. Pe scurt, mi-a zis să fac curat în cameră cum aș face și la mine acasă. N-au un tip anume de aranjat al paturilor și așa mai departe, sau o ordine anume în care să faci lucrurile. Așa că am făcut cum am știut eu mai bine, ca apoi nici să nu verifice ce-am făcut. În schimb, trebuie să împachetezi prosoapele într-un anume fel și lenjeriile de pat, când le pui pe raft.

Pe aici lucrez vreo 8 ore pe zi, pe $9 pe oră. Și trebuie să fac curat într-o cameră în 20 de minute. Ceea ce o să mă ajute să economisesc mult timp când fac curat acasă. Îmi intru-n mână. :))

Cum m-au transformat joburile din SUA?

Nu știu dacă ce am scris aici are vreun impact asupra ta, a celui care citești. Dar asupra mea a avut și să scriu acest articol și să trăiesc experiența asta. Are un impact în fiecare zi. Să trăiesc „the american dream” care nu e chiar visul american la care te aștepți și nu dai tocmai peste genul ăla de companii cu care tind românii noștri să compare companiile românești, m-a adus cu picioarele pe pământ și m-a făcut să trăiesc realitatea. Să văd viața așa cum e ea. Și să-mi apreciez părinții care de când mă știu muncesc de dimineața până seara ca să se întrețină pe ei și pe mine, să am tot ce-mi poftește mie suflețelul.

Am văzut ce înseamnă pentru taică-miu să se trezească la 6 dimineața și să ajungă pe la 11-12 noaptea acasă, mort de oboseală. Și ce înseamnă pentru maică-mea ca, după o zi de muncă, moartă de obosită, să trebuiască să gătească pentru a doua zi, să spele etc. Practic, am văzut ce înseamnă ciclul ăsta de trezit-serviciu-casă-somn. Nu-i înțelegeam pe ai mei. Consideram mereu că dacă m-au făcut, să mă crească. Și nu-i înțelegeam nici când n-aveau timp de mine pentru că erau prea obosiți. Primeam totul pe tavă și mi se părea că viața e ușoară.

Am învățat să apreciez banii și să nu-i arunc pe prostii. Când mă duc într-un magazin, nu-mi mai iau tot ce văd dacă n-am neapărată nevoie de chestia respectivă. Pentru că banii ăia au fost mult prea munciți ca să-i arunc pe prostii. Am învățat ce înseamnă să fii departe de casă și să trebuiască să te descurci singur de la un capăt la altul, fără cineva care să te ajute măcar cu un capăt de ață.

Când am plecat din țară mi s-a spus că pe lângă ăia $3000 pe care i-am băgat în proiect mai fac încă pe atât, că pe aici lucrurile sunt ieftine, că oamenii sunt altfel că bla bla bla. Și am ajuns aici și am dat peste un vis american total diferit de coricovele care se vând prin Europa. Americanii mei cu care lucrez sunt uimiți de faptul că noi credem într-un vis american.

De multe ori, când îmi e greu, îmi mulțumesc totuși că am luat decizia de a veni aici și de a trăi toate astea pe pielea mea, de a mă maturiza. Nu te prea poți maturiza când nu dai peste chestii care să nu te chinuie și să nu te întărească. Plâng uneori și-mi revin când mă gândesc că alții duc vieți de mii de ori mai grele și poate sunt mai singuri decât sunt eu.

Consideram că muncesc suficient cu blogul și că câștig ceva din el. Dar nu, asta nu e nici pe departe muncă. E o joacă. O joacă plătită. Să fii blogger nu înseamnă că muncești cu adevărat. Munca e aia care te obosește, te chinuie și te face să înțelegi cu adevărat greutățile și problemele vieții. Și-mi mulțumesc mie că am învățat asta.

Și, ca să închei într-un final, vreau să spun aici pentru ce apreciez americanii: îi apreciez că-și trimit copiii să înfrunte viața de mici. Copii de 16 ani lucrează cot la cot în bucătărie că ăia de 20+, 30+, 40+, 50+, 60+ și chiar 70+. Și-i mai apreciez și pentru faptul că bătrânii lor sunt activi în câmpul muncii. Și-mi mai place faptul că aici cu $20 mănânc o săptămână. În România n-aș mânca cu 20 de lei o săptămână, deși poate pe lună aș câștiga tot 1000 și ceva.

august 20, 2016 10 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
daniela bojinca
Work and Travel

Ador vara pentru rochițe

by Daniela Bojincă august 8, 2016
written by Daniela Bojincă

daniela bojinca

În general, m-aș declara o fană a iernii, pentru că îmi plac tare mult sporturile de iarnă la munte. Dar pot spune că iubesc și vara pentru că pot să port rochițe, fără să iau ștrampi și maieu pe dedesubt. Și că scap de geci și pullovere și mai știu eu ce altceva (apropo, voi știți de unde a fost împrumutat cuvântul pullover, că americanii mei nu prea știu ce înseamnă decât dacă-l descriu cum arată…).

Din punctul meu de vedere, fetele sunt mult mai drăgălașe în rochițe colorate, vii, care să emane o stare de bine. Când sunt pe la câte un carusel prin parc, atât de drag îmi e de fetițele alea micuțe în toto felul de rochițe, încât aș întreba părinții unde pot să găsesc și eu rochițe de fete ca ale fetelor lor, dar cu câteva mărimi mai mari.

În parc, trebuie să mă îmbrac în uniformă (pantaloni scurți maronii și tricou albastru cu insigna parcului). Nu-i neapărat cea mai frumoasă uniformă de pe pământ în care să-mi fie drag să mă îmbrac, dar e acceptabilă. Așa că atunci când prind câte o zi liberă în care să pun pe mine una dintre rochiile mele viu colorate, sunt cea mai fericită. Mă simt bine să nu mă strângă cureaua sau să nu-mi mai fie incomod materialul tricoului.

Rochițele, în funcție de croială și de culori, parcă pun în evidență tot ce e mai frumos la o fetiță, fată sau femeie. Îi fac fața mai luminoasă și mai drăgălașă. Sau cel puțin asta mi se întâmplă mie când văd fetițele prin parc îmbrăcate în tot felul de rochițe drăgălașe, că le scot în evidență frumusețea.

Și cam atât am avut de spus de aici din America, pe ziua de azi. Că sunt fericită când pot să port rochii în singura zi liberă din săptămână pe care o am, după 12 și 13 ore pe zi de lucru de marți până duminică.

august 8, 2016 5 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
încălțăminte
Personal

Nici în SUA nu-mi găsesc încălțăminte

by Daniela Bojincă iulie 20, 2016
written by Daniela Bojincă

Se pare că am o problemă oriunde în lume cu treaba asta. Oriunde m-aș duce, nu găsesc încălțăminte pe mărimea mea. Ba e prea mică, ba e prea mare. Practic, eu nu mă încadrez nici la copii, nici la oameni mari. Am rămas prinsă undeva la mijloc. În general, îmi convine treaba asta, că migrez ușor dintr-o tabără într-alta după cum îmi convine mie. Dar, când vine vorba de treaba asta cu încălțămintea, sincer, nu-mi mai place. Mi-aș dori să fiu și eu într-o tabără anume și să nu mai am atâtea bătăi de cap.

încălțăminte

Când e să-mi cumpăr cizme, pot să-mi cumpăr și cizme de copii și cizme de adulți. Alea de copii sunt strânse pe picior, iar alea de adulți, cel mai mic număr, e doar puțin lărguț. Deci merge. Nu-mi iese piciorul din ele în niciun caz.

Dacă vreau să-mi cumpăr adidași, sau ceva de genul ăsta, iar pot să-mi cumpăr și de la adulți, chiar dacă sunt doar puțin mai măricei. Pentru că nu-mi ies din picior. Dacă am ceva peste picior, sunt ok ca încălțăminte.

În schimb, dacă vreau să-mi cumpăr pantofi, sandale sau opincuțe, cu astea am o problemă. Nimic nu mi se potrivește. Ori sunt prea mici, ori sunt prea mari și-mi ies din picior. Nimic nu e fix. Sunt exact între numere și nu, piciorul meu nu vrea să mai crească absolut deloc. E încăpățânat să rămână la mărimea actuală și să mă frustreze toată viața mea.

Ca să mi se potrivească încălțămintea de genul, am nevoie să-mi fac pe comandă. Să mi se ia măsuri și să se facă încălțămintea exact pe dimensiunile mele. Mi-am făcut niște cizme, astfel, la un domn prin București. Și a fost foarte tare să am încălțămintea exact pe mărimea mea. Era o senzație puțin ciudată pe care nu o mai trăisem de ceva timp.

Dacă îți faci încălțăminte pe comandă, îți stă fix și la glezne, și pe picior și, dacă sunt cizme, îți stă fix și pe pulpe. Oricum, tot frustrant e să fii nevoit să-ți faci pe comandă și să nu poți cumpăra, mai simplu, direct din magazin, un model care îți place. Dar, cine știe, poate, cândva, în viitorul apropiat, tălpile picioarelor mele vor fi suficient de drăguțe încât să se mai lungească puțin și să nu-mi mai facă probleme. L-aș fi etern recunoscătoare.

iulie 20, 2016 2 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
Newer Posts
Older Posts
  • Facebook
  • Twitter

@2021 - All Right Reserved. Designed and Developed by PenciDesign


Back To Top
Daniela's Blog
  • Home