Cum a fost prima experiență în Cuibul Artiștilor

Eram încă în SUA când am auzit prima dată de Cuibul Artiștilor. Mi-a povestit Izabela, într-o seară, când au pus formularele de înscriere pe net. Știa că am și eu unele mici plăceri în viață, printre care și teatrul, așa că s-a gândit să -mi zică de oamenii ăștia, că poate vreau să-i văd și o să-mi și placă.

Cum am aterizat în Cuibul Artiștilor?

A început așa: Sunt niște absolvenți de UNATC (sau încă studenți – în fine, detalii), care au început să joace piese de dragul teatrului, fără să ceară bani nimănui, în sălile UNATC-ului și care, spre surprinderea tuturor, încă de la primele reprezentații au umplut sălile. Ieeeei. Apoi s-au mutat la Inginerie și Instalații în amfiteatre, că n-au mai putut juca la UNATC. Vrei și tu să mergi? Că-s tari. Piesa (nu știu care) e genială. – și așa mai departe

Am zis că merg, dar am fost sceptică, oarecum. Nu mă așteptam să fie extraordinari de buni. Nici când am intrat în sală și a început piesa nu mă așteptam să fie cine știe ce. Mă așteptam să fie ok, dar nu ceva fantastic.

Dar să vă zic și piesa la care am fost: „Cine sapă groapa” – regizată și pusă în scenă chiar de ei, cu un buget din care și-au permis două scaune și două lopeți. Mna, e greu când ești tânăr cu inițiativă, începi de jos și n-ai pe nimeni în spate să te susțină pentru că tu te lupți singur cu viața ta. Ceea ce am apreciat la ei.

Și-au dat primele replici, apoi și pe următoarele și parcă au început să prindă la publicul din sală. Să ajungă în sufletul tău și să scoată tot ce-i mai frumos din el. În seara respectivă, comedie fiind, au scos râsul din noi. Poate cel mai colorat și mai viu. Băieții ăia doi de pe scenă, Victor Țăpeanu și Vlad Basarabescu, au fost de-a dreptul geniali nu neapărat prin replicile pe care le poate învăța oricine, ci prin felul cum le spuneau și interpretau. Știi că o glumă nu-i glumă dacă nu o spui cum trebuie, cu intonația potrivită și cu mimica potrivită. E seacă și fără pic de haz.

Ce mi-a plăcut cel mai tare în Cuibul Artiștilor?

În Cuibul Artiștilor mi-a plăcut foarte tare faptul că au interacționat cu publicul din sală și că, deși o fi fost regizată treaba, sau nu o fi fost regizată treaba, n-a părut că-i regizată (are sens ce zic eu aici, nu?). Totul părea natural. Se duceau la un tip, îl întrebau ceva pe subiectul discuției din piesă, ăla răspundea așa, timid și foarte natural. Mai cereau o țigară, mai întrebau ceva. Chestiile astea, când antrenează publicul în piesă, mi se par geniale. Habar n-am, dar mie cel puțin îmi captează și mai mult atenția.

Undeva, în spate, era o tipă (sau un tip), care, din când în când, băga un râs turbo extrem de amuzant în urma replicilor astfel încât, la un moment dat, actorii s-au oprit, au râs și ei și unul dintre ei a zis: „pe tine te-am lua la spectacolele noastre numai pentru râs”. Și au început să integreze persoana respectivă în spectacol cu diferite replici gen: „Ușor, respiră, vezi să nu te sufoci!”. Deci erau de-a dreptul geniali.

În Cuibul Artiștilor e chiar fain să aterizezi. Sunt oameni faini și simpatici. Îți dau o stare mai bună și-ți lasă un zâmbet mare pe chip după spectacolul lor. Sunt sigură că așa se întâmplă după fiecare spectacol, pentru că dau din frumosul lumii lor și altora. Și o fac cu adevărat din suflet,nu pentru bani și alte chestii din astea materiale. E viața lor. E bucuria lor. Probabil, să dea altora fericire în timpul spectacolelor e cel mai fain lucru pe care-l pot oferi. Și într-o lume din asta SF, plină de impersonalitate și lipsită de sentimente, e minunat că mai există și oameni ca ei.

De ce să aterizezi și tu în Cuibul Artiștilor?

Pentru că-s faini și creează spectacole și mai faine prin făinoșenia lor. Iar dacă dai peste articolul ăsta, vreodată, în viața asta, vezi când mai au spectacole disponibile și du-te! O să râzi, sau o să-ți ajungă acolo în adâncul sufletului și o să-ți placă să-i privești cum joacă. Eu, spre exemplu, abia aștept să ajung deseară din nou în cuib, să văd piesa „Aventuri contemporane”. Și-mi pare rău că n-am făcut rezervare și pentru „Ambrios”, care am înțeles că e cea mai cea piesă a lor. Acum nu mai sunt locuri. Asta ca să vedeți că-s chiar buni și se ocupă locurile în sălile lor cât ai clipi. Bravo lor și la cât mai mulți oameni ca ei pe lumea asta, care să-și facă meseria din dragoste și să ofere tot ce au ei mai bun și mai frumos celor din jur.