Papillon – un film despre crimă, furt și empatie

Vineri seara am văzut filmul Papillon, a doua ecranizare a cărții cu același nume a lui Henri Charrière, carte pe care filmul acesta m-a făcut să o pun în topul listei cărților pe care vreau să le citesc în viitor. Practic e cam prima dată când mi se întâmplă asta. De obicei, după ce am văzut ecranizarea unei cărți (fără să fi citit cartea înainte), nu-mi arde să o citesc. Știu deja povestea. Și prefer să descopăr o alta.

Prima ecranizare a cărții Papillon a fost în anul 1973 și am înțeles că a fost de-a dreptul excepțională. Cum nu o știu pe prima, am să vorbesc doar despre a doua ecranizare a cărții Papillon, pe care am văzut-o vineri seara la Movieplex din Plaza România.

Desigur, dacă nu ai văzut filmul din 1973 și nu ai citit încă cartea, îți recomand să fac asta, înainte să te duci la orice vizionare. Să citești cartea, iar apoi să descoperi povestea vizual, pe marile ecrane ale cinematografelor.

Papillon (fluture) era porecla de hoț a lui Henri Charrière în anii ’30 în Paris. Pseudonim sub care rămâne în istorie prin romanul în care își povestește o mare parte din viață. Papillon a fost condamnat pe nedrept pentru o crimă pe care nu a comis-o (a proxenetului Roland Legrand), la închisoare pe viață într-una dintre cele mai rele închisori ale vremii.

Filmul relatează exact acastă perioadă din viața lui Papillon și anume condamnarea, trimiterea în închisoarea din Guiana Franceză, anii petrecuți în temnițe, fără lumină și cu foarte puțină mâncarea, tentativele de evadare exilarea pe Insula Diavolului și, într-un final, marea evadare.

Filmul care spune povestea lui Papillon (jucat de către Charlie Hunnam) e unul tare emoționant. Am plâns de la început și până la sfârșit. La un moment dat cu lacrimi din alea de crocodil. Plângeam așa, pentru cât de nedreaptă poate să fie viața uneori. Pentru câtă suferință au trebuit să îndure unii oameni pe nedrept. Și totuși, omul a fost un hoț. Și unul chiar foarte priceput.

Prietenul său din închisoare, Louis Dega (jucat de către Rami Malek care e de-a dreptul senzațional – inimioară, inimioară, inimioară), fusese condamnat pe viață pentru îșelăciune. Tot un fel de hoț, dar într-un alt domeniu. Karma ar spune că și-ar merita locul. Totuși, un proces echitabil pentru furturile comise, probabil l-ar fi trimis într-o altă închisoare și nu pe viață. Sau poate că nu. Dar așa e când superi pe cine nu trebuie, când nu trebuie.

Charile Hunnam si Rami Malek fac o pereche excepțională în film. Creează o conexiune și transmit dincolo de marile și micile ecrane emoție. O emoție pe care, sincer, nu prea poți să o descrii în cuvinte. O simți. Și, oricât de greșit sau de corect ar fi, empatizezi cu ea. Și ajungi să meditezi asupra lucrurilor. Asupra a ceea ce e bine și ce e rău. Etic. Moral. Corect. Greșit.

Trebuie să recunosc că filmul m-a lăsat cu multe întrebări. În special în partea de final. Întrebări al căror răspunsuri sper să le găsesc în carte. Și dacă le voi găsi acolo, o să-mi exprim deja părerea că e păcat că nu le-au strecurat în ecranizare. Ar fi fost, cel mai probabil, un plus de emoție asupra evadării lui.

Papillon mi-a plăcut tare mult. Bine, în general îmi plac filmele care spun o poveste reală. În plus, are niște cadre care-ți rup lacrimi și te fac să te minunezi cum pot exista lucruri atât de oribile în locuri atât de frumoase.

Filmul e de văzut. La fel cum și cartea e de citit. Mulți prieteni mi-au spus că au citit cartea și abia așteaptă și filmul acesta. Poate și asta m-a făcut să-l privesc cu mai multă încredere. Însă părerile lor mi-au ridicat și așteptările care, de obicei, se ridică prea sus. Și tare m-am bucurat când filmul nu doar că nu m-a dezamăgit, dar a trezit în mine dorința de a citit cartea (ceea ce în 99.99% din cazuri nu s-a întâmplat).

Dacă vrei să vezi și tu filmul, să știi că a intrat deja în cinematografe din data de 18 ianuarie 2019, distribuit de Veritcal Entertainment.

Sursă YouTube (user Bleecker Street)