Eram încă în vacanță, la Târgu-Jiu, cu maică-mea în bucătărie. Și cum ea ține televizorul mai mereu aprins ca să nu fie chiar singură pe acolo, am auzit o știre chiar interesantă. Foarte interesantă. Nemaipomenit de interesantă care, pe mine, m-a șocat. Nu înțeleg de ce ai face asta dacă nu ar fi neapărat nevoie din punct de vedere medical, ci doar de moft, sau de lene.
Era o știre ceva de genul: încă de la o lună trebuie să-ți duci copilul la kinetoterapeut, ca să învețe să stea corect în fund și să meargă corect. Cam așa ceva suna toată treaba asta care pare cam îngrozitoare.
Timpul, într-adevăr, nu este întotdeauna de partea părinților în ziua de azi. Viața e din ce în ce mai agitată și, ca să crești un copil, trebuie să te zbați să faci și aia și ailaltă ca să poți să-i oferi o viață liniștită și să-l crești frumos.
Dar ca să-l duci la terapeut din prima lună să-l înveți să meargă, mi se pare prea mult. Un copil învață să meargă de-a bușilea, se ridică și singur în fund, până ajunge să se ridice în picioare. Maică-mea mi-a zis că la o lună eu stăteam deja în fund fără prea mult ajutor din partea ei.
Un copil, dacă tot îl faci, ai grijă să-ți faci suficient timp să stai cu el să-l ții de mânuțe și să-l înveți să meargă. Să-l ajuți și să-l susții. Să-i fii alături. Și, dacă mai ai și alte treburi de făcut, prin casă spre exemplu, îi poți lua un premergător care să-l ajute să învețe să se susțină pe propriile piciorușe. Dar nicidecum să-l dai pe mâna unui terapeut, doar pentru că tu n-ai timp.
Terapeuții, cred eu, sunt pentru momentele alea în care copilul are o problemă și chiar nu poate. E bolnav. Suferă. Sau chestii de genul ăsta, medicale oricum.
Stăteam așa și mă uitam șocat la televizor și o întrebam pe mama cum de ea a reușit să mă învețe singură să stau în fund, să-mi țină spatele drept, capul într-o poziție corectă și să mă ajute să merg, fără să fie nevoie să mă ducă pe la medici, sau să vină vreun specialist să o învețe. Și cum a învățat-o pe mama ei și pe mama ei bunica ei și așa mai departe, până la oamenii ăia din anul 1500 care aveau instinctul matern și patern de a-și crește copiii, fără să-i învețe cineva „ca la carte” cum se face treaba asta.
Acum totul pare o mare filosofie pe care musai trebuie să te învețe cineva cum să o faci. Îți trebuie instrucțiuni cât se poate de precise mai pentru orice.
Uneori cred că ne complicăm viața mult prea mult, când ea pare să fie atât de simplă și de naturală. Sau am eu o problemă și nu înțeleg de ce ai prefera să duci copilul la terapeut și nu i-ai cumpăra un premergător să stea pe lângă tine și nu l-ai ajuta chiar tu.
4 comments
Explicatia o dai chiar tu in articol. A invatat de la mama, de la bunica si tot asa cale de 1500 de ani. S-au transmis de la mama la fica aceste lucruri. Societatea moderna a realizat ruptura intre generatii. Lipsa coeziunii familiale face ca unele amanunte necesare cresterii copilului sa lipseasca. Nu mai stam doua sau trei familii in aceasi casa si nu mai invatam de la bunica, de la mama, de la surori.
Da, posibil să fie și asta. Dar cred că e mai mult lipsa de neimplicare.
Pe mine mă interesează mai tare discuția cu „Nu-l ține în brațe că-l răsfeți!”.
Pe mine mă lua mama în brațe când mă bușeam și n-am crescut nici fandosită, nici cu impresia că mi se cuvine tot, nici bătând din picioare când nu mi se făceau mofturile.
În ziua de azi, nu ții copilul în brațe că se răsfață, dar îl lași să sară caii popii prin Mall să nu-i inhibi personalitatea. Nici nu mai țin minte de câte ori era cât pe ce să mă înfig cu tava în freza vreunui puști la pauza de masă.
Dar mă rog…presupun că fiecare generație are hachițele ei….
Bună asta cu fiecare generație are hachițele ei, orice ar însemna asta în partea ta de Gorj.
P.S. Prima dată am citit „halucinațiile ei”. :)))