Am avut laptopul mort până azi. A fost terminat, săracul. Dar acum, se pare că, odată cu revenirea mea din Școala de Formare din cadrul asociației facultății, și-a revenit și el și e gata să mă ajute să scriu un nou articol pe blog despre amintirile mele din copilărie, partea X (știu, știu, v-am tâmpit cu astea).
Am și eu, ca toată lumea, perioadele mele în care sunt nostalgică. Și când sunt într-o perioadă din asta de nostalgie, mă apuc și scriu tot felul de articole despre verzi și uscate din copilăria mea. Sau, în articolul ăsta, chiar și din copilăria altora. Când dau peste povești din astea care mie mi se par super amuzante, chiar dacă sunt ale altora și nu neapărat ale mele, simt nevoia să le scriu aici, pe blog.
Stând și povestind așa, despre copilărie, încep eu să zic că aveam un pătuț de bebe simplu, de lemn, când eram mică, de care nu voiam să mă despart nici pe la 6 ani. Și, încercând eu să povestesc treaba asta, sunt întreruptă de:
„Aaaa, hai să-ți spun eu ce-am făcut când eram mic. Aveam un pătuț tot așa, din ăsta, simplu, când eram mic. Bine, nu mai eram chiar mic. Crescusem suficient de mult încât să pot sări peste grilaj. Și să vezi. Pătuțul era lângă dulap. Iar eu am sărit între pătuț și dulap. Dar nu asta-i partea amuzantă. partea amuzantă e că am rămas blocat acolo și nu am mai putut ieși până nu m-au găsit ai mei să mă scoată de acolo. Așa că am stat blocat între pătuț și dulap. Asta e tot. Sfârșit”
Desigur, am încercat să nu râd în telefon. Pentru că pe mine când mă apucă râsul, mă apucă. Așa că, după ce am închis, mi-am putut manifesta criza de râs, trezind tot blocul cel mai probabil.
Eu, când am fost mică, n-am avut experiențe din astea cu pătuțul. Eu doar nu voiam să renunț la el. Era pătuțul meu și, la vârsta de 6 ani, aveam impresia că o să dorm în el tot restul vieții. Cu greu m-au convins ai mei să mă mut într-un pat de copii normali pentru vârsta de 6-7 ani. Cred că dacă ar fia rătat pe atunci ca cele de la Noriel de acum, cred că și în ziua de azi aș fi dormit într-un pătuț de bebe. Mare greșeală când m-au convins, căci de atunci am început să pic în cap, din pat, într-un mod mai mult decât artistic. De fiecare dată când intra maică-mea în cameră, eu mă speriam. Și săream din pat direct în cap. Ar fi fost faină o cameră ascunsă. Probabil aș fi fost dată pe la secțiuni de EPIC FAIL.
