Discutam zilele astea cu o colegă de la facultate, despre filmele pe care le-a mai văzut în vacanță, alea pe care vrea să le vadă și așa mai departe, până când a ajuns la Collateral Beauty și cât de impresionată a fost de filmul ăsta. Iar eu mi-am dat seama că m-am luat cu altele și am uitat să scriu despre el. Și în ce alt moment mai bun aș putea scrie, dacă nu atunci când vine sesiunea? Exact.
Și mie mi-a plăcut film Collateral Beauty – A doua șansă. Poate că nu am fost chiar atât de impresionată de el pe cât a fost ea, dar mi-a plăcut ideea lui, scenariul și, în special, interpretarea lui Will Smith.
Povestea filmului Collateral Beauty
Îl avem ca personaj principal pe Howard (Will Smith), un bărbat de succes care ajunge să renunțe la toate speranțele și plăcerile din viața sa din cauza decesului fiicei sale. Intră pe o linie seacă: serviciu-casă-serviciu, o line pe care niciun alt punct nu-și mai poate face loc.
Trei prieteni buni și totodată colegii de serviciu, își doresc să-l ajute să-și revină după moarte fiicei lui. Să-l facă să înțeleagă că viața mai are totuși un sens, o speranță. Așa că, împreună cu un detectiv privat, recurg la o soluție terapeutică de a-i deschide într-un fel ochii și a da din nou un sens vieții lui.
Cum? Simplu. Se folosesc de trei mari lucruri care dau esență existenței noastre: Timpul, Dragostea și Moartea. Și asta se întâmplă într-o manieră foarte interesantă prin acțiuni combinate ale timpului, dragostei și morții. Iar rezultatul este cât se poate de halucinant pentru că, deși credeți că există doar două opțiuni: să-și revină și să nu-și revină, ei bine există și o a treia, care e mult mai complexă și care face filmul să fie mindfuck.
Cum mi s-a părut mie filmul Collateral Beauty
Mie mi-a plăcut cel mai mult ideea asta de a combina învățături ale timpului, cu ale morții și dragostei pentru a da cuiva o lecție de viață. Pentru a-i arăta cuiva că, viața, indiferent de greutăți, de nenorociri și așa mai departe, merită să fie trăită. Până la urmă, fiecare greutate își are rostul ei și învățăturile ei. Și mi s-a părut interesant și felul în care povestea celor trei „elemente” a fost spusă.
Desigur, pe lângă asta, mie mi-a plăcut la nebunie de Will Smith. Replicile lui. Intensitatea prin care trăia fiecare moment și felul prin care își exprima durerile sufletești. Avea ceva în ochi și-n mimica feței ce te făcea să-i trăiești durerea și neîmplinirea.
Iar punctul culminant a fost sfârșitul. E ceva la care nu te aștepți, după cum am spus și mai sus. Pe tot parcursul filmului ai două variante prin care s-ar putea finaliza. Dar, cumva, scenariul e mindfuck. În sensul bun. Și treaba asta cred că dă un mare plus filmului.
De ce să mergi și tu la film?
Pe lângă povestea asta năucitoare cu lecțiile pe care viața ți le dă de-a lungul timpului, cu multă dragoste, până la moarte și felul în care este prezentată pe micile și marile ecrane, îți recomand să-l vezi pentru sfârșit. E prea tare. E prea tare pentru că, orice posibilitate pe care ai putea să o iei în calcul ca fiind 100% posibilă, o să vezi că nu-i așa. Și-o să-ți placă treaba asta.
Filmul a apărut în cinematografe încă de pe 6 decembrie 2016, dar încă mai e acolo și-l poți vedea. Iar pentru că filmul ăsta a ajuns și la noi, toate meritele se duc către cei de la Freeman Entertainment. Și tot ei o să mai aducă un film de la care eu am mari așteptări: Câinele, adevăratul meu prieten.
Sursă YouTube (user Freeman Entertainment)
