• Home
Daniela's Blog
keep your memories alive
daniela bojinca ranca
Personal

Și când credeam că vine primăvara…

by Daniela Bojincă februarie 10, 2016
written by Daniela Bojincă

A început să ningă.

daniela bojinca ranca

Și ieri și acum două zile și acum trei zile și acum patru zile, am schiat mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Era un soare afară și o căldură de ziceai că-i primăvară. Îmi ziceam zi de zi că gata… de mâine sigur nu se mai poate schia, la cât de cald este. În afară de pârtie, unde mai încercau să bage zăpadă cu tunurile, totul era negru. Pe șoseaua care poartă denumirea de Transalpina și trece prin stațiunea Rânca, erau o grămadă de copilași care pedalau de zor pe biciclete pentru copii.

Azi, în schimb, când m-am dus eu spre pârtie, am dat peste așa ceva:

 

#winter #snow #video #romania

A video posted by Daniela Bojincă (@danielabojinca) on Feb 10, 2016 at 9:10am PST

Se tot zvonea că o să fie precipitații. Că o să plouă. Că se duce zăpada, că nu mai știu ce. Și, aseară, în cabană, unul dintre băieții de la Salvamont, uitându-se pe nu știu ce site de meteo, zicea: „Uite, vezi curenții ăștia care vin din partea asta, spre România, fix în punctulețul ăsta roșu care suntem noi? O să fie precipitații mâine!”

Eu, în gândul meu: „Îhm, o să plouă…”

El: „O să ningă!”

Eu, în gândul meu: „Siiigur. Și marmota învelește ciocolata în staniol!”

Ca apoi să mă trezesc dimineața și să văd totul alb în jurul meu. Prima dată am crezut că visez, așa că m-am pus să dorm la loc. Apoi, a doua oară, mi-am dat seama că-i pe bune. Nu vine primăvara. Se întoarce iarna. Mai avem ceva de așteptat până la primăvară. Între timp, să ne mai bucurăm de o sesiune de ski și snowboarding, dacă natura ține cu noi fie și pe ultima sută de metri.

 

Winter again! #winter #snow

A photo posted by Daniela Bojincă (@danielabojinca) on Feb 10, 2016 at 1:51am PST

Dacă ar fi după mine, mie mi-ar plăcea să ningă 12 luni din 12. Sau, conform Telekomului, 25 din 24 de ore, 12 luni din 12. Sau hai și 13 luni din 12, că se poate. Mie îmi place la nebunie să văd totul în jurul meu în nuanțe de alb. Mă relaxează. Nu degeaba mi se pare mie iarna cel mai frumos anotimp din întregul Univers.

Zăpada acoperă tot ce-i urât și imperfect. Poate de asta e specială și frumoasă.

februarie 10, 2016 2 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
deadpool
Filme

Film: Deadpool – Feel the love

by Daniela Bojincă februarie 10, 2016
written by Daniela Bojincă

deadpool

Întâi de toate, Deadpool este acel film Marvel pe care Marvel nu a fost în stare să-l realizeze în toate încercările anterioare. După ce-i vezi origin story-ul lui Spider-Man de vreo două ori, mai vin și Captain America, Iron Man sau Thor, plus câțiva mutanți din gașca X-Men, te gândești că știi deja ce urmează să-ți ofere o astfel de poveste de prezentare a unui super-erou.

Doar că Deadpool debutează cu un Wade Wilson îmbrăcat deja în costumul roșu, aflat într-un taxi și cu o puternică dorință de răzbunare față de un antagonist care pare că l-a supărat destul de rău. Marvel și-a gândit bine mișcarea și oferă majoritatea secvențelor supra-difuzate în trailere încă din primele minute. Și chiar dacă ești conștient de povestea anti-eroului, nu există vreun element care să te facă să te bucuri de ea mai puțin.

În timp ce Deadpool e undeva pe o autostradă, încercând să taie și să împuște câțiva băieți răi, dar și să-i facă față mentorului cu accent rusesc Colossus, ne sunt prezentate flashback-uri cu viața sa înainte de acel costum. Același Wade Wilson pe care fanii benzilor desenate îl cunosc și pe care cei nefamiliarizați cu Universul Marvel ajung să îl descopere: un mercenar care se îndrăgostește pe loc de o femeie cu moravuri ușoare află că este bolnav de cancer. Ceva om important vine la el și îi spune că-l poate vindeca, dacă acceptă să intre într-un program secret de „fabricat” super-eroi. Nimic nou aici, sunt exact elementele pe care le prezintă și trailerul.

Filmul impresionează însă printr-un umor ce lipsește cu desăvârșire în Universul Cinematografic Marvel (MCU). Wade Wilson e genul ăla de personaj care are pregătită câte o replică pentru orice, gata să satirizeze absolut fiecare element cu care se confruntă (sau pe care i-l oferă scenaristul). Filme celebre precum Star Wars, seriile Blade sau Taken, studiourile rivale de la DC Comics, ba chiar și precedentele filme Marvel, toate au parte de caricaturizări inedite.

„Mergem să-l vedem pe Profesor!” îi spune Colossul lui Deadpool, încercând să-l ducă la institului lui Xavier.

„Pe Stewart sau pe McAvoy?” răspunde el, amintindu-i pe cei doi actori care i-au dat viață Profesorului X.

Tim Miller își construiește filmul în jurul unor clișee (precum cel al eroului care vrea să-și salveze prietena din mâinile antagonistului), însă are grijă să le demoleze exact înainte să-și atingă apogeul. Povestea de dragoste este gândită în special pentru femeile care au nevoie de o nouă distracție anul acesta de Valentine’s Day, după ce au avut anul trecut 50 Shades of Grey, iar la anul urmează 50 Shades Darker. Cu toate astea, glumele obscene posibil să le facă până și pe ele să roșească puțin la gândul că ar putea avea parte de o cină romantică la finalul filmului. În fond, și-au făcut prietenii fericiți!

Dacă ar fi să-i găsesc un minus, acela ar fi în antagonistul-cu-nume-de-detergent, Ajax, care pare pus acolo mai mult ca să servească drept ținta glumelor lui Deadpool, cât si o motivație pentru ca acesta să poată avea, așa cum zice încă din partea introductivă a filmului, propria poveste.

Începând cu 12/02/2016 filmul Deadpool ajunge pe marile ecrane distribuit de Odeon Film, în format 2D și IMAX 2D.

Sursă YouTube (user 20th Century Fox)

Acest articol a fost scris de Cristi, un fan Marvel care aproape că m-a implorat să-l las să scrie el articolul despre Deadpool la mine pe blog.

februarie 10, 2016 0 comment
0 FacebookTwitterPinterestEmail
4Dx
Filme

Experiența filmului 4Dx

by Daniela Bojincă februarie 9, 2016
written by Daniela Bojincă

4Dx

După cum bine se vede, a fost nevoie de trei băieți ca să ajung să văd un film 4Dx. Bine, ca să fiu sinceră, meritul și-l are în întregime Emil Călinescu. El, practic, m-a scos din casă la un 4Dx, tocmai în capătul celălalt al Bucureștiului, în Mega Mall. De la mine din Cotroceni, până la Mega Mall, am făcut cu RATB nici mai mult nici mai puțin de o oră în cap.  Cam cât am făcut și de la Istanbul la București cu avionul, cu tot cu decolare și cu aterizare.

Zisesem încă dinainte de vacanță, că dacă nu o să fie cu o ocazie specială, oricum mă duc la un 4Dx și îmi promisese Malaezu că mă scoate și pe mine în lume, să mă mai culturalizez. Și stabilise el așa, fain frumos, că atunci când mă întorc în București mergem și vedem The Finest Hours aka Furtună extremă (da, știu, traducerile astea nu se prea pupă), că ăsta avea să fie următorul film care va rula în 4Dx.

Ce trebuia să fac eu? În principal să nu mă duc să-l văd la vizionarea de presă, ca să nu-l văd înainte și să putem merge la 4Dx.

Ce am făcut eu? Păi am uitat de ce film mi-a zis el că mergem să-l vedem 4Dx, așa că atunci când m-am întors în țară m-am dus să-l văd IMAX, la vizionarea de presă.

Malaezu: Mă fată? De ce naiba te duci să-l vezi IMAX? Nu ți-am zis că mergem și-l vedem 4Dx când te întorci în țară? Nu așa am stabilit?
Eu: Aaaa, Malaez, păi am uitat ce mi-ai zis tu acum o lună și ceva.
Malaezu:
film 4dx

IMAX, filmul ăsta nu mi-a plăcut. Deloc. Practic nu mi-au plăcut efectele. În schimb, povestea, ei bine povestea și regia sunt geniale, iar filmul este unul de excepție din punctul meu de vedere. Despre el am scris mai multe aici.

Însă, pentru că mi-a plăcut enorm de mult povestea, actorii și regia, mi-am zis că merg cu ei să-l văd și 4Dx. În plus eram tare curioasă de cum este un film 4Dx, iar The Finest Hours părea să fie promițător.

Ce înseamnă 4Dx?

4Dx este o tehnologie cinematografică (pfaaaa, nu v-ați fi așteptat la asta, nu?). La un 4DX, pe lângă efectele 3D, îți sunt antrenate toate cele cinci simțuri și ai parte de o grămadă de efecte de mișcare (prin scaune), lumină, apă, vânt și miros care sporesc intensitatea filmului. 

Iar după ce am văzut filmul  The Finest Hours, pot să confirm că așa este. Chiar sporesc intensitatea filmului efectele astea. Mie mi-a plăcut și mai mult filmul după ce l-am văzut în 4Dx.

Acțiunea filmului se petrece undeva pe malul oceanului și pe ocean. Valuri, miros de mare, de pește, vânt, fulgere, ploi. Toate astea sunt foarte bine scoase în evidență în cadrul filmului și te fac să fii cu adevărat prezent în poveste. E chiar interesant să te miști în scaun cum se mișcă și vaporul în valurile oceanului și să te simți ca și când ai fi și tu acolo, pe vapor, în mijlocul apei. E fain și să te plouă. Și, pe lângă astea, cel mai fain e să simți mirosul ăla de mare și să-ți adie vântul prin păr. Simți parcă cum treci dincolo de ecranul ăla, direct în mijlocul acțiunii. Ceea ce e foarte tare.

Experiența asta 4Dx cred că e cea mai tare experiență pe care am trăit-o vizionând un film. Te face să trăiești totul la o altă intensitate. Chiar vă recomand să mergeți și să vedeți un film în 4Dx. O să vă placă tare mult, sunt sigură!

februarie 9, 2016 0 comment
0 FacebookTwitterPinterestEmail
de veghe in lanul de ocara
Cultură

Teatru: De veghe în lanul de ocară

by Daniela Bojincă februarie 8, 2016
written by Daniela Bojincă

de veghe in lanul de ocara

Da. Ocară este cuvântul corect. Ocară, nu secară. Nu, nu-s incultă. Da, știu opera. Și da, spectacolul de teatru nu este interpretarea operei respective. Sunt două lucruri total diferite și independente una de alta. Bine, nu chiar independente. Primele cinci cuvinte sunt identice. Diferența se face între secară și ocară care, ca să vezi, nu înseamnă același lucru nici în Universul ăsta și nici într-altul paralel. Dar bănuiesc că tu deja știai asta și doar mă considerai pe mine incultă.

Când mi s-a spus prima dată: „Hai să vezi De veghe în lanul de ocară!”, mi-am zis: „Băi, ești nebun?”. Adică, mă gândeam că regizorul nu și-ar greși numele propriului spectacol, așa că m-am apucat și am citit de încă vreo cinci ori, dar îmi dădea același rezultat. Așa că am luat-o pe litere. Și tot aia mi-a dat. Apoi, ca să nu par tâmpită și să-l întreb pe el dacă nu cumva acolo trebuia să fie secară, am căutat evenimentul pe Facebook și am văzut că așa scrie. Abia apoi m-am convins că ăsta trebuie să fie numele adevărat al spectacolului, că nu-i nicio greșeală și brusc a devenit și mai interesantă și atractivă pentru mine. Atât de atractivă încât mă rugam la sfinți să se facă mai repede Duminică să văd despre ce-i vorba în spectacolul asta.

Și, dacă a început într-un mod comic, tot comic a și continuat, căci spectacolul e comedie totală. N-am râs niciodată, în viața mea la un spectacol de teatru (bine, n-am eu prea mulți ani și nici n-am prea văzut eu multe piese de teatru – asta pentru că la Târgu-Jiu, în liceu, când îmi cumpăram abonament la teatru, vedeam aceleași piese în fiecare an), cât am râs acum. Am râs cu lacrimi. Efectiv, la un moment dat, nu mai puteam. Mă dureau toți mușchii posibili din corp. Toți. Absolut toți. Am ieșit de acolo plină de energie și în același timp puțin melancolică. Dar asta nu o să înțelegeți decât dacă o să vă duceți și voi la Godot Cafe Teatru să vedeți și voi spectacolul în regia lui Alexandru Unguru, ce-i are ca protagoniști pe însuși Alexandru Unguru și Mișa Șerban (deci fata asta e o dulceață în piesă; îți vine așa să te duci la ea pe scenă și să o strângi în brațe de cât de drăgălașă e și de cum își spune replicile – ododododo).

Povestea spectacolului e una cât se poate de banală. Și tocmai banalitatea ei o face genială. Sunt problemele de zi cu zi ale unui om normal și bețele pe care ți le pune karma în roate fix atunci când îți e și ție lumea mai dragă. Avem doi foși colegi la UNATC care vor și ei să pună în scenă un spectacol de teatru. Totul pare simplu. Scenariul e pregătit. Replicile par să fie învățate. Cheful de muncă vine pe parcurs. Sala există și ea. Doar că, așa cum am zis și câteva rânduri mai sus, NU te poți pune cu karma. Karma e o nesuferită în 99.9999% din timp. Și prin nesuferirea ei, face ca viața, privită din perspectiva celor din jur, să pară o adevărată comedie.

Știi tu momentele alea în care totul începe să meargă prost? De la repetiții, până la aprobări fără compromisuri? Știi? Știi? Știi? Ahh, nu știi? Păcat. Du-te și vezi spectacolul. Du-te să râzi de nenorocirea altora. Nu de alta, dar și ei cred că râd acum. Pentru că, pe cuvântul meu, e foarte tare. Și eu chiar mi imaginez și în realitate fix ca în spectacol. Iar asta face toată scena din mintea mea să fie și mai comică.

Așa cum am mai spus și în articolul despre spectacolul de teatru Köln, Alexandru Unguru scrie niște texte geniale. Omul ăsta o să se facă din ce în ce mai mare și eu pot să mă mândresc că-l cunosc! PAM PAM! Drept urmare, zic să urmăriți pe pagina de Facebook a evenimentului când se mai joacă spectacolul ăsta și să vă duceți să o vedeți. Pe bune că merită o astfel de porție de râs în meniul vostru într-o zi. E sănătoasă. Cred că e mai sănătoasă decât orice alt tratament existent pe pământul ăsta pentru orice boală dubioasă.

februarie 8, 2016 2 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
bunicul dezlantuit
Filme

Film: Bunicul dezlănțuit

by Daniela Bojincă februarie 7, 2016
written by Daniela Bojincă

bunicul dezlantuit

E duminică seara, așa că ce-ar putea fi mai fain decât să te uiți la o comedie? Asta așa, ca să mai treacă puțin supărarea că mâine începe o nouă zi de luni (mai puțin pentru ăia care au vacanță fie pentru că sunt la liceu, fie pentru că au terminat cu sesiunea încă de marți – așa ca mine).

Din trailer, filmul Bunicul dezlănțuit sau Dirty Grandpa nu mi s-a părut cine știe ce. Mă așteptam să fie o comedie lipsită de substanță, cu puține momente haioase și cu și mai puține momente care să te facă să râzi cu gura până la urechi. Mna, nu mi-a plăcut trailerul și pace. M-am dus din curiozitate la film. Și vreau să vă spun că am avut parte de o surpriză de proporții.

Filmul ăsta, Bunicul dezlănțuit, nu doar că m-a făcut să râd cu gura până la urechi, dar mi-a provocat o febră a mușchilor abdominali și faciali de vrei trei zile. Eu continuam să râd și atunci când nu mai era o scenă amuzantă, pentru că nu mă puteam opri de la anterioara. Am râs într-una. Și râdeam dintr-o scenă în alta și mai tare. La un moment dat, vecinii mei de scaun, persoanele alea cu care merg eu mai mereu la filme, de nici nu știu cum de încă mă mai suportă săracii, râdeau de râsul meu și ei și ba chiar au ajuns să mă mângâie pe cap ca să mă liniștesc și să reușesc și eu să mai respir că mă înroșisem toată. Cam atât de comic este filmul ăsta.

bunicul dezlantuit

Filmul Bunicul dezlănțuit îi are ca personaje principale pe Jason Kelly (Zac Efron) și Dick Kelly (Robert De Niro), nepot și bunic,care au parte de aventura vieții lor. Cu doar o săptămână înainte de nuntă, Dick își ia nepotul, pe Jason, într-o mini-vacanță neașteptată plină de petreceri nebunatice și experiențe îndrăznețe care aveau să-i schimbe lui Jason cu totul viața și modul de a privi lucrurile. Dintr-o viață monotonă, guvernată exclusiv de inerția de zi cu zi, Jason descoperă prin intermediul bunicului său că viața merită trăită la maxim la orice vârstă. Viața trebuie savurată din plin, ca ea să fie trăită cu adevărat.

Robert De Niro, așa cum probabil deja vă așteptați, este deliciul acestui film. Fiecare gest și replică fac filmul ăsta bun. Omul, din punctul meu de vedere, e demențial. Iar Zac Efron să zicem că-l urmează. Îi face jocul. Cred că fac o echipă tare bună împreună. Mie însă mi-a plăcut la nebunie de Robert De Niro. Și mi-a plăcut atât de tare, încât acum, când scriu acest articol, râd de toate fazele cu el de care-mi aduc eu aminte din film. Mă prăpădesc aici de râs. Râd cu lacrimi. Știu, cred că am ceva probleme la mansardă.

Cred că ar trebui să mergeți să vedeți filmul ăsta și să vă distrați și voi. A intrat în cinematografe din data de 05/02/2016, fiind distribuit de Freeman Entertainment.

Sursă YouTube (user Zero Media)

februarie 7, 2016 1 comment
0 FacebookTwitterPinterestEmail
Köln
Cultură

Teatru: Köln

by Daniela Bojincă februarie 6, 2016
written by Daniela Bojincă

Köln

Fix acum o săptămână eram la Godot Cafe Teatru și mă bucuram de o piesă tare faină, în regia lui Alexandru Unguru, Köln. Piesele lui Alexandru sunt așa, într-un fel anume. Te îndrăgostești de ele, de personaje și de poveștile lor. Se întâmplă în așa fel ca fiecare cuvânt să aibă o anumită încărcătură care să-ți rămână în suflet și să pleci cu ea acasă. Și-mi place asta.

Köln este despre viață, cu toate ingredientele ei. Köln este despre fericiri și neîmpliniri, despre aspirații înalte și multe eșecuri. Despre copii și despre părinți. Și despre dăruirea sufletului oamenilor din jur, fie că îți sunt prieteni, iubiți, iubite sau rude.

Köln este orașul care culege printre clădirile sale și poveștile a două românce, fugite de problemele de acasă și refugiindu-se în orașul ce pare să le adopte cu toate neajunsurile și neîmplinirile lor. Atunci când destinul pare să fie cu totul împotriva ta, cauți să fugi, să te ascunzi și să cauți soluții. Sau să te afunzi în nefericire și să speri că ceva, cândva, o să pice din cer.

La început, e comedie. Râzi cu gura până la urechi. Sau cel puțin eu am făcut asta și atunci înseamnă că eu, pe persoană fizică, am probleme la mansardă (nu că asta nu ar fi adevărat oricum). Apoi devine tragică. Mi-a rupt și două lacrimi. M-a atins, acolo, la corasonul meu de piatră. Iulia Verdeș și cu Alexandra Badea au reușit să-mi topească inima aia de piatră și să mă îmbuneze. M-au mișcat, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Pe mine mă mișcă greu anumite lucruri, în special problemele din jurul meu. Toată lumea are probleme, așa că am cam devenit imună la ale altora și-mi pasă mai mult de ale mele.

Știi, atunci când ceva din jur reușește să miște ceva în tine, înseamnă că merită atenția ta. Că e important sau, în cazul de față, foarte bine jucat.

Köln a reușit să mă facă să trec de la o stare la alta. De la fericire, la tristețe și invers. A trezit în mine sentimente. Și m-a făcut să mă gândesc la câte suntem în stare să facem din disperare, din dorința de a trece peste, de a reuși, de a uita, de a ne da o nouă șansă la o nouă viață și cum trecutul bată-l vina, rămâne ca o urmă adâncă în suflet care nu are de gând să dispară niciodată de acolo și care te va urmări veci pururi.

Köln este o piesă care merită. Tocmai de aceea vă invit să vă duceți să vedeți piesa lui Alexandru. O să vă miște. Și o să vă dea de gândit. Se va mai juca pe 18 februarie 2016, tot la Godot Cafe Teatru, de la ora 21:30. Pentru mai multe detalii, urmăriți pagina asta de pe Facebook.

februarie 6, 2016 0 comment
0 FacebookTwitterPinterestEmail
fifty shades of black
Filme

Film: Fifty Shades of Black

by Daniela Bojincă februarie 6, 2016
written by Daniela Bojincă

Începe să-mi placă din ce în ce mai mult „meseria” asta de blogger. În momentul de față, când unii încă sunt în sesiune, stau cu o cană de ceai la biroul meu din vârful muntelui și m-am gândit să încep weekendul cu o comedie despre care nu știu cum se face, dar am uitat să vă povestesc despre ea.

fifty shades of black

Fifty Shades of Black poate că nu este cea mai bună comedie, dar este de un trilion de ori un film mai bun decât filmul original, Fifty Shades of Grey. Și, cel mai important lucru, te face să râzi până la lacrimi. Mie mi-a plăcut, deși unii pot considera filmul Fifty Shades of Black mult prea dur privind vulgaritatea (asta pentru că, probabil, nu au văzut încă filmul Fifty Shades of Grey).

Povestea filmului Fifty Shades of Black, fiind o parodie, copiază în integralitate firul poveștii filmului Fifty Shades of Grey, diferența făcându-se în momentele culminante ale fiecărui cadru. Scenele culminante sunt parodiate într-un așa fel, încât ajungi să-ți placă mai mult parodia decât filmul parodiat.

Rolul lui Christian Grey este interpretat de către Marlon Wayans, un negru tare simpatic și comic prin însăși felul lui de a fi. Cred că i-a fost tare ușor să intre în pielea personajului, în timp ce rolul  domnișoarei Steel, care aici poartă numele de Hannah și nu de Anastasia, este jucat de către Kali Hawk care, la rândul ei, își parodiază foarte bine personajul.

În esență, povestea, este la fel de aiurea ca în filmul parodiat, Fifty Shades of Grey. Însă parodierea ei o face să fie de un trilion de ori mai bun decât filmul, chiar dacă întâmplările din filmul original sunt mult mai reale și mai probabile să aibă loc în viața de zi cu zi decât cele din parodie. Să zicem că povestea asta nu se pliază tocmai pe gusturile mele.

Când am zis că merg la filmul ăsta, n-am realizat asemănarea dintre titlurile filmelor. Absolult deloc. Apoi, într-unul dintre momentele mele în care stăteam și meditam la nemurirea sufletului, mi-am dat seama că Fifty Shades of Black e aproape identic cu Fifty Shades of Grey: „Ohh, nu!!! Unde mama naibii mă duc, că ăsta o să fie de enșpe mii de ori mai aiurea decât Fifty Shades of Grey. Adică, de ce ai vrea să copiezi un astfel de film?”, mi-am zis. Apoi, m-am ridicat frumos din pat și m-am uitat la trailer. N-a fost chiar așa rău, ba chiar m-a făcut să râd pe ici pe colo. Iar când am și văzut filmul, ei bine pentru faptul că a reușit să mă facă să râd aproape pe toată durata lui, mi-am zis că e un film mult mai bun decât originalul pe care trebuie să vă duceți și voi să-l vedeți. O să vă distrați pe cinste!

Filmul Fifty Shades of Black a intrat în cinematografe din data de  29/01/2016 și este distribuit de RO Image 2000.

Sursă YouTube (user Movieclips Trailers)

februarie 6, 2016 0 comment
0 FacebookTwitterPinterestEmail
mama
Personal

Povești de la mama

by Daniela Bojincă februarie 5, 2016
written by Daniela Bojincă

mama

Am venit acasă. Am terminat sesiunea (iar ăsta este al șaselea articol în care aduc în discuție sesiunea – chiar am o problemă). Am venit acasă la mama să mă bucur de liniște, relaxare, o mângâiere caldă, povești de când eram eu mică și cuminte (aka bebeluș drăgălaș și adorabil) și, nu în ultimul rând, să mă bucur de multă mâncare (trei mese pe zi plus gustări – în București una și jumătate e suficientă).

Dar să lăsăm și mâncarea și toate celelalte și să ne focusăm pe povești căci poveștile mamei despre perioada în care eram eu mică sunt unele tare amuzante și drăgălașe. Și, după fiecare poveste, ajung să înțeleg că maică-mea mă iubea mai mult atunci. Eram mai cuminte. După spusele ei, eram așa: „Când erai tu mică, bebeluș, dar și puțin timp după aceea, erai precum un bibelou. Te luam dintr-un loc și te puneam în altul. Cum te puneam așa stăteai. Erai tare cuminte și drăgălașă. Apoi, apoi ai început să faci prostii.”

Eram un copilaș simpatic. Țin și eu minte că, dacă mă punea lângă jucării, adormeam lângă ele. Și nu le prea deranjam. Mă jucam frumos, până ce am descoperit eu că te poți juca și altfel cu ele. Spre exemplu, stricându-le. Desigur, ăsta este un termen abstract folosit de adulți. Copii nu înțeleg modalitatea asta de a te juca cu o jucărie ca stricând-o, ci ca demontând-o, ceea ce este cu totul diferit. A strica nu aduce nimic folositor, pe când a demonta te ajută să descoperi ce e înăuntru, să afli chestii și lucruri noi. E o altfel de… învățare. Diferența asta e dată de perspectiva din care privești lucrurile.

Apoi, mi-a povestit că, atunci când m-am născut eu, nu existau scutece ca acum. Erau din ălea de pânză, pe care le fierbeai. Dar, în timp, le-am prins și pe alea de unică folosință, ceea ce i-a ușurat ei viața, că pe mine oricum mă durea la bască. Deci pot spune că fac parte din ambele generații, nu? Am prins ambele tipuri de scutece despre care oricum nu-mi amintesc nimic. Dar le-am prins pe ambele. Ha!

Și, nu în ultimul rând, și-a adus aminte de obsesia ei de a mă îmbrăca în alb. Și de obsesia mea de a mă băga pe sub mașinile din service tot îmbrăcată în alb: „Și da, mă mamă, eu te îmbrăcam în alb și tu te băgai pe sub mașinile lu tac-tu. iar când veneam eu de la servici, abia dacă ți se mai vedeau și ochii. Păcat. Păcat. Erau niște hăinuțe drăgălașe, iar tu fuseseși un copil tare cuminte până la vârsta de trei ani.”

Eu zic că și asta depinde mult de perspectiva din care privești lucrurile. Eu zic că am fost un copil cuminte tot timpul.

februarie 5, 2016 2 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
sesiune
Personal

Cum ar fi să pariem pe notele din sesiune?

by Daniela Bojincă februarie 3, 2016
written by Daniela Bojincă

sesiune

Am rămas cu sechele. Cred că este al cincilea articol consecutiv în care vorbesc despre sesiune. Sau în care fac referire la sesiune. Al cincilea. Cred că am probleme grave și ar trebui să fiu dusă la doctor.

Am terminat cu sesiunea. Ieri. pe 02.02.2016 am avut ultimul examen din sesiune. Practic, sunt în vacanță, în timp ce alții mai au examene până pe 13 februarie. Vineri, 13. Sunt într-o vacanță continuă de când am luat vacanța de Crăciun: două săptămâni de Crăciun, două în Turcia, o zi la facultate, două zile de examene, două săptămâni de sesiune-vacanță și o săptămână de vacanță inter-semestrială. Viața de student chiar e frumoasă.

Și, după ce am terminat cu sesiunea asta, în timp ce mă gândeam la notele pe care încă nu le-am primit și sper să fie cel puțin de trecere,  mă întrebam oare cum ar fi să începem să pariem pe notele din sesiune. Așa cum se pariază pentru Euro 2016, spre exemplu, să pariem și pe notele din sesiune. Cred că ar fi ceva interesant. În plus, ar mai fi două perioade ale anului (sesiunile), în care casele de pariuri ar avea un bum.

Știu. Sunt țicnită. Și am idei aparent tâmpite. Dar pe bune că, deși n-am pariat în viața mea nici online nici în alt mod, aș paria în sesiune pe notele de la examene. Așa, just for fun și poate chiar aș face și un ban în plus. Și crede-mă, atunci când habar nu ai ce notă o să iei pentru că depinde foarte mult de subiectivitatea profesorului asupra comentariilor tale sau asupra modului tău de gândire, devine și mai interesant să te duci să pariezi pe o notă, sau pe cine pică examenul, sau pe cine îl ia. E o adevărată provocare. O adevărată aventură.

Și, dacă tot băgăm la pariuri, zic să băgăm la pariuri online, că tot și-au obținut acum licența, iar noi suntem generația 2.0 și facem totul aproape exclusiv pe internet și prin internet. Nu? Hai că nu sună chiar rău ceea ce spun eu aici. Eventual, dacă o să se ajungă la asta, casele de pariuri ar trebui să-mi dea și mie o cotă parte pentru idee. Doar zic și eu.

Se vede că sesiunea mi-a afectat grav neuronii. Parcă nu-i bine nici să înveți. Uneori pare mai rău să înveți decât să stai să pierzi timpul degeaba și să nu faci nimic productiv cu viața ta. Am nevoie de o pauză. De o vacanță. O vacanță luuuungă, undeva pe o insulă, departe de civilizație. Cred că am să mă și duc. La noapte plec. În somn.

februarie 3, 2016 4 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
turcia
Calatorii

De ce e bine să fii precaut?

by Daniela Bojincă ianuarie 31, 2016
written by Daniela Bojincă

Precaut. Fii precaut! Dar, de ce e bine să fii precaut? În general, ca să te scapi singur de chestiile nașpa care ți s-ar putea întâmpla în viața asta. Bine, acum nici să fii ca în povestea cu drobul cu sare. Adică nici să nu fii precaut, dar nici prea precaut. De obicei extremele nu-s bune. E bine să te situezi undeva cam pe la mijloc întotdeauna.

În articolul ăsta am să vorbesc despre două tipuri de precauție care n-au absolut nicio legătură una cu alta. Se încadrează însă în aceeași sferă, ca să zic așa.

Prima poveste este despre părinți. Cred că este a treia sau a patra oară când văd părinți cu copii mici, de câțiva anișori, la volan, iar pe bancheta din spate stă părăsit un scaun auto de copii. Dacă tot ai un scaun special pentru copilul tău în mașină, dacă tot ai dat banii pe el, dacă îți pasă suficient de mult de copilul ăla, pune-l naiba să stea în el și gata. E mult mai safe – ca să bag și un englezism.

Dacă pui o frână, brusc, pentru că nu știu, nu ești atent la semafor, sau îți sare pur și simplu ceva în față, copilul ăla e prin geam și următoarea etapă e să se facă praf și pulbere pe asfalt. Chiar cred că, în privința asta, părinții ar trebui să fie ceva mai precauți. Să aibă grijă de copilul lor. Într-adevăr, e adevărată și aia cu: „când e să ți se întâmple, ți se întâmplă și gata”, dar de ce să contribui inconștient la producerea unei tragedii?

Apoi, a doua poveste, tot așa, scurticică, căci pe aceasta o voi aprofunda zilele care vor urma, are legătură cu atentatul din Istanbul în timp ce eu mă aflam în Turcia, în Van, aproape de granițele cu Iran, Iraq și Siria. O zonă de conflict despre care nu știam că-i zonă de conflict până să ajung acolo și să aflu ce se petrece pe la ei și de ce vezi la tot pasul tancuri de poliție și polițiști cu mitraliere. Să zicem că nu-s tocmai genul de om care să fie la curent cu actualitatea mondială.

turcia

turcia

turcia

***Pozele astea minunate nu sunt făcute de mine. Sunt preluate de pe un stick de la unul dintre participanți, cu acceptul lui, desigur.

Acum, după ce a fost atentatul și MAE a anunțat că ar fi bine să ne înscriem pe listele ambasadelor, am zis să fiu precaută și să fac asta. Pentru că, de ce nu? Nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Desigur, era puțin probabil să mai dea cu o bombă și fix peste 10 zile când aveam și noi să ajungem în Istanbul, sau să se mai întâmple ceva prin VAN după ce au fost executați 12 kurzi și multe proteste și așa mai departe. Dacă nu pățisem ceva până atunci, n-aveam să pățim nimic nici de atunci încolo. Sau cel puțin asta speram și încercam să-mi mențin o gândire pozitivă.

Apoi ne-am lovit de birocrație și refuzuri abuzive, dar despre asta, după cum deja am spus, am să vorbesc într-un articol mult mai detaliat. Până atunci, să rămânem la precauție.

Am zis că-i bine să ne aflăm pe listele alea, în caz că se întâmplă ceva. Să fim acolo. Să se știe de noi. Să fim precauți.

Better safe, than sorry!

ianuarie 31, 2016 2 comments
0 FacebookTwitterPinterestEmail
Newer Posts
Older Posts
  • Facebook
  • Twitter

@2021 - All Right Reserved. Designed and Developed by PenciDesign


Back To Top
Daniela's Blog
  • Home