Vreau la mamaaa!

by Daniela Bojincă ianuarie 30, 2016

written by Daniela Bojincă

Acest articol este scris ca să mă plâng. Pentru că, de ce nu? Am și eu un loc în internetul ăsta unde pot să fac aproape tot ce mă taie capul, când am eu chef. Drept urmare, azi, aleg să mă plâng și să strig uite fix așa: VREAU LA MAMAAA!

Sau, ca să fie și mai vizibilă disperarea mea:

VREAU LA MAMAAA!

Așa. Acum parcă mă simt mult mai bine. La naiba, pe cine mint eu aici? Vreau acasă. Și vreau să am iar câțiva anișori. Să pic în genunchi, să fac vânătăi, să-mi cumpere ai mei triciclete de copii ca alea de la Noriel, să-mi facă altcineva mâncare, să alerg ca bezmetica peste tot pe unde n-am voie, să împart clătitele cu câinele și așa mai departe.

Ăsta-i al patrulea articol în care scriu despre sesiune. Sau în care fac referire la sesiune. Al patrulea articol consecutiv. Ceea ce pare destul de grav, dacă stai și analizezi lucrurile la rece.

Probabil vă întrebați: „Ce a pățit nebuna? Ce are de data asta? A luat-o razna de tot?”.

Nu. Sesiunea nu e grea. Și nici nu e nașpa. Sesiunea e ca orice altă lucrare. Sau cel puțin eu încerc să o văd așa. Te duci și scrii despre ce ai învățat. Așa cum se întâmpla și în liceu. Și așa cum se întâmplă, de obicei, în viață. Dai teste. Mereu.

În plus, nu cred că sesiunea trebuie privită ca ceva greu. Vine și trece. Ca orice altceva în viața asta. Sunt doar niște examene care, mai târziu, nici măcar nu mai contează. Observ asta privind în urmă, spre examenele din liceu și generală. Pe cuvântul meu de nu râd de mine pentru cât mă stresam pe atunci și credeam că notele alea îmi vor marca viața. Nici vorbă. Nici măcar nu mi le mai amintesc și, din câte se pare, trăiesc excelent independent de ele.

Desigur, contează ca să treci examenul respectiv și, eventual, să ai o medie mare pe diploma aia pe care se va așterne praful undeva într-un sertar. Notele astea reflectă exclusiv ceea ce ai știut într-un anumit moment. Poți să înveți, să împuști nota și să uiți peste trei zile tot. Cum de altfel fac majoritatea studenților. Notele nu reflectă ceea ce și știi cu adevărat și ceea ce poți să aplici. Teoria e ZERO, fără practică – Daniela Bojincă, 30.01.2016, filosof contemporan.

Totuși, devine stresant la un moment dat. Dar n-aș putea explica exact de ce. Pur și simplu te stresează ideea de sesiune și de examene și de note și de profesori care au impresia că poți să știi o materie la fel de bine ca ei care o predau de nu știu cât timp, zilnic și care, implicit, o știu deja mecanic. Tu nu poți. Poate, după 20 de ani în care spui zilnic aceleași lucruri, poți să știi și tu materia aia la virgulă și punct, ca să zic așa.

Iar asta te face să-ți dorești să fii din nou copil. Să fii la mama. Acasă. printre oamenii ăia care-ți fac toate mofturile și te îndeamnă să faci lucrurile în așa fel încât să te bucuri de ele la timpul lor căci, din nefericire, va veni o vreme în care nu le vei mai putea face. Cum ar fi să dormi ziua. Îmi zicea mama: „Hai, dormi și tu la prânz, acum, cât mai poți, că va veni o vreme în care nici noaptea n-ai să mai apuci să dormi cum trebuie, dar ziua.” – înțelepte vorbe, foarte înțelepte. Aplauze, vă rog.

ianuarie 30, 2016 3 comments

Personal

5 lucruri pe care le faci brusc în sesiune

by Daniela Bojincă ianuarie 28, 2016

written by Daniela Bojincă

Sunt în sesiune. Ieri am dat primul examen, marți am altul. Și de când m-am întors din Turcia și m-am apucat de învățat pentru examenele pe care le am în sesiune, am descoperit că am chef să fac lucruri pe care înainte abia dacă m-aș fi apucat de ele. Drept urmare, dacă tot sunt în sesiune și am o groază de timp liber astfel încât mai că n-am ce face cu viața mea și mă plictisesc, am zis să fac aici o listă cu lucrurile pe care eu m-am apucat să le fac brusc în sesiune.

1. Te joci

Nu contează neapărat ce. Te joci orice. De la jocuri educative, puzzle de 3000 de piese, te apuci să faci bulgări de hârtie, să desenezi, până la smotocirea papițoaielor din dotare. Până la urmă, fiecare obiect din casă ți se pare interesant și bun de jucat cu el. Cum ar fi vaza de flori pe care o arunci în sus și o prinzi. Sau cipilica. Sau sticla de apă.

2. Faci curat

Ai observat că atunci când ești în sesiunea ești ca un radar pentru firele de praf? Le vezi oriunde, oricum și de la orice distanță. Și-ți stă pe creier. Trebuie să te ridici, să iei cârpa și să ștergi praful ăla. Ce naiba, nu poți să studiezi cu praful în cameră.

De asemenea, ai observat că parcă trebuie să aspiri mai des? Apare ceva pe parchet, sau pe covor, deși tu parcă nici nu te miști prin casă ca să zici că faci mizerie, sau ceva. Și totuși apar chestii pe care trebuie să le aspiri. Și dacă tot aspiri, aspiri prin tot apartamentul, garsoniera sau camera de cămin, că doar când faci curățenie, faci peste tot. Și dacă tot ai aspirat, dai și cu mopul.

Ah, da… și când mănânci, folosești pentru fiecare fel de mâncare câte un vas diferit și un tacâm diferit. Ca mai apoi să ai ce să speli și să treacă mai mult timp ca să nu te mai plictisești atâta cu viața ta.

3. Asculți mai multă muzică

Când ești în sesiune, începi să fredonezi și mai multe melodii. Așa, brusc. Sau să te gândești la o anumită linie melodică. Și parcă nu mai poți să faci nimic altceva până nu te pui să cauți și să găsești melodia respectivă pe YouTube și să o asculți până la epuizare. Cum fac eu cu melodia asta de mai jos de stresez pe toată lumea.

Sursă YouTube (user shakiraVEVO)

4. Socializezi

Îți aduci aminte de oamenii ăia cu care parcă n-ai mai vorbit de o groază de timp și aveți atâtea să vă povestiți? Ei bine în sesiune pare să fie momentul ideal să faceți asta. Să depănați amintiri și să vorbiți câte-n lună și în stele, de la momentul facerii lumii și până în prezent. De obicei discuțiile mele sunt scurte și la obiect. Expeditive. În schimb, în sesiune parcă am atâta chef de vorbă de nici măcar eu nu mă mai recunosc.

5. Observi natura și lucrurile din jur

Stai liniștit și citești cursul. Sau cel puțin încerci să citești cursul. Sau ești în etapa aia în care te motivezi (te rogi de tine) să te ridici de sub pătura aia moale și călduroasă și să-ți miști fundul pe scaunul de la birou, să iei cursul în mână și să te apuci să citești. Și, când te decizi în sfârșit să faci asta, observi un porumbel drăgălaș la geam. Nu poți să-l lași singur acolo, așa că te duci, iei o felie de pâine, o faci firimituri și i-o dai porumbelului, pe pervaz. Și uite așa scoți capul pe geam și observi cum se duce zăpada, cum bate vântul, cum se încălzește afară, crengile copacilor, cerul, norii, tipa care spală geamul în blocul de vis-a-vis, oamenii care merg pe străduțele din cartier, mașinile care trec pe Bulevardul Vasile Milea din dreapta și așa mai departe.

Desigur, lista ar putea continua. Dar am să mă opresc aici. Nu de alta, dar s-a mai pus ceva praf între timp pe birou.

ianuarie 28, 2016 7 comments

Personal

Mi-am luat puzzle de 3000 de piese

by Daniela Bojincă ianuarie 27, 2016

written by Daniela Bojincă

Tocmai mi-am luat un puzzle de 3000 de piese. Găseși ceva similar, aici. Îți zic eu, dacă vrei să faci cadou cuiva, un puzzle este cadoul perfect.

Bine, nu știu ce a fost în capul meu. Că eu cu răbdarea stau cam prost. Bine, de multe ori nu știu ce e în capul meu. Spre exemplu, atunci când îmi uit geanta cu tot cu portofel în Cinema City din Afi. Sau când îmi uit căciula undeva pe un scaun prin Sun Plaza și merg să o caut ca bezmetica peste tot. Sau atunci când lumea mă salută și vrea să mă ia în brațe că nu m-a mai văzut de mult, iar eu sunt ceva de genul: „Băi, știu că te-ai îngrijorat pentru mine cât am fost prin Turcia, dar eu tocmai mi-am pierdut căciula și mă duc să o caut, că na!”

Era înainte de Crăciun. Și cum am intrat eu așa în magazin și am văzut un puzzle de 3000 de piese, mi-am zis că trebuie să fie al meu. Adică după ce nu ai mai făcut un puzzle din Cretacic încoace, de ce ai începe cu unul ușor de câteva sute de piese, când poți să începi cu unul de 3000, nu? Adică, unde este logica? Nu-i. Știu. Sunt conștientă de asta și încerc să mă resemnez și să mă accept.

Puzzle-ul ăsta e cu harta veche a lumii. Și are cam aceleași culori maronii peste tot. Are o singură culoare: maro. Și o nonculoare: negru (negru era nonculoare, nu? – n-am fost degeaba prezentă pe la orele de desen, nu?). Și astea două, maro și negru, sunt în enșpe mii de nuanțe. Și sunt în 3000 de piese. Mă întreb ce a fost oare în mintea mea, în afară de un vid complet de la frontal la occipital și de la parietalul stâng la parietalul drept?

M-am apucat să-l fac la Târgu-Jiu și am reușit să fac puțin din marginea de jos, să găsesc alte piese de margine și să mai combin câte două piese prin mijloc (asta din pură întâmplare). În total sunt vreo 30-40 de piese din 3000. De la Crăciun și până acum. Bine, se pune faptul că am fost plecată în Turci și n-am făcut nimic la el? Se pune? Se pune? Se pune? Se pune!

După ce că m-am pus cu un puzzle de 3000 de piese și nimic altceva nu mi se pare mai complicat, mi s-a promis un puzzle de 9 piese care, cică, e cel mai greu puzzle și-l faci în nici mai mult nici mai puțin de o oră și 30 de minute. Mi se pare ireal. E un puzzle de 9 piese pe care am de gând să-l fac în fix 20 de minute. Adică, sunt 9 piese, nu 3000.

Visul meu este să-l termin în viața asta. Să-i dau cu aracet pe spate și să-l înrămez. Apoi să mă laud cu el copiilor și nepoților mei: „uite, ce făceam eu când eram tânără și aveam o viață plictisitoare: puzzle de 3000 de piese; voi să nu faceți ca mine, copii!”

Dacă vreți să vă distrați și voi cu așa ceva, să știți că au aici și mai ușurele de 1000 de piese sau sub, dar și puzzle de 3000 de piese și chiar puzzle de 18000 de piese. Dacă mă plâng de ăsta de 3000, mă întreb cum o fi ăla de 18000. Cred că aia-i provocare adevărată și viață dusă la extrem.

ianuarie 27, 2016 16 comments

Filme

Alvin and the Chipmunks: The Road Chip

by Daniela Bojincă ianuarie 25, 2016

written by Daniela Bojincă

Am un examen peste fix două zile. Adică miercuri, undeva pe la ora zece. În plus, trebuie să ajung urgent la poștă să trimit un colet în Turcia. Trebuie să ajung urgent încă de săptămâna trecută.

Iar eu ce fac?

Deschid geamul, văd că e frig, îl închid la loc și-mi spun: „azi nu ies din casă nici măcar până la colț la Afi”. Poate mâine. Îmi îndrept privirea spre teancul ăla mare de cursuri și-mi spun: „ia hai să scriem noi pe blog despre filmul ăla interesant de vineri!”. Și fix asta am de gând să fac în continuarea acestui articol.

Vineri am fost și am văzut filmul Alvin and the Chipmunks: The Road Chip. Știți voi, filmul ăla cu veverițele cântăcioase: Alvin, Theodore și Simon. O comedie drăgălașă, de văzut cu cei dragi.

https://www.youtube.com/watch?v=wyslZX83ntk

Sursă YouTube (user Favourite Movie Soundtrack)

Pe scurt, povestea filmului Alvin and the Chipmunks: The Road Chip sună cam așa: Alvin, Theodore și Simon cred că tatăl lor, Dave, o va cere în căsătorie pe Samantha în Miami. Și, cum aceștia n-ar vrea să nu mai facă parte din viața lui, să ajungă în pădure și nici să se înrudească vreodată cu Miles, fiul Samanthei, fac tot posibilul să împiedice această cerere în căsătorie în doar trei zile, perioadă pe care o vor petrece pe drum, spre Miami, alături de Miles care, de asemenea, nu-și dorea un alt tată.

Aventurile celor patru se înmulțesc cu fiecare locație nouă în care poposesc să-și tragă sufletul și să mai facă niște bani pentru următoarea bucată de traseu. Nu ajung bine într-un loc nou, căci apare și un alt necaz, iar ei par și mai departe de a opri cererea în căsătorie. Totul pare să fie împotriva lor. Însă voia bună și optimismul lor nu-i lasă să se dea bătuți și, oricât de dificilă ar părea continuarea, cei patru se avântă cu un și mai mare entuziasm și curaj în întâmpinarea noilor provocări.

Iar când în sfârșit ajung în Miami, Alvin, Simon, Theodore și Miles au parte de o surpriză de proporții. Șiiiii, pam pam, o nouă aventură apare la orizont. Ceea ce face filmul ăsta să fie și mai drăgălaș decât până acum.

Mie și restul copiilor din sală ne-a plăcut tare mult filmul Alvin and the Chipmunks: The Road Chip. Și cred că și restul adulților le-a plăcut pentru că cei patru au fost de-a dreptul cuceritori în rolurile pe care le-au avut. Vă invit să mergeți și voi la film, din data de 29/01/2016 și să vă bucurați de veverițele astea simpatice. Filmul este distribuit de Odeon Cineplex.

Sursă YouTube (user Fox Star India)

ianuarie 25, 2016 0 comment

Filme

Revenant, DiCaprio și Oscarul

by Daniela Bojincă ianuarie 21, 2016

written by Daniela Bojincă

Mai avem o lună și puțin până la decernarea premiilor Oscar, iar dacă Globurile de Aur sunt o premoniție la ceea ce se va întâmpla pe 28 februarie ar trebui ca în sfârșit DiCaprio să plece cu o statuetă de aur acasă pentru portretizarea lui Hugh Glass.

The Revenant este povestea exploratorului și vânătorului Hugh Glass care a trăit în perioada 1780 – 1833 în Statele Unite. Dacă nu suporți filmele sângeroase, atunci eu zic să spui pas, nu pentru că pelicula abundă în așa ceva ci pentru că vremurile și locurile în care se petrece acțiunea erau de asemenea manieră.

Leonardo DiCaprio îl joacă magistral pe Hugh Glass a cărui supraviețuire legendară după întâlnirea cu o ursoaică Grizzly și călătoria pe jos, cu răni grave de 320 de kilometri prin sălbăticie la cel mai apropiat fort au ajuns în cărțile de istorie. Filmul este lung, însă intens, iar nu cât pentru a fi plictisitor ci pentru a portretiza cât mai bine călătoria eroului în căutarea răzbunării. Nu îți voi vorbi foarte mult despre acțiunea filmului pentru că acesta merită să fie descoperit de fiecare dintre noi și dacă premiile de la Globurile de Aur și nomninalizările la Oscar nu te-au convins să mergi la cinema, voi încerca să îți dau mai jos alte argumente (fără spoilere :)) pentru a organiza o vizionare, cât mai curând.

Regia este a lui Alexandro Gonzalez Inarritu, care s-a aflat și în spatele la Birdmand, Babel sau 21 de grame, și pe care l-ai putut vedea în documentarul Trespassing Bergman, vorbind despre inspirație. Ei bine, în Revenant – regia este de excepție, filmat în întregime în lumină naturală și în condiții geniale, cadrele în care camera este aburită de aerul fierbinte care iese dintr-un muribund DiCaprio, într-o pădure înzăpezită te vor face să redescoperi cinematografia de pe vremea lui Hitchcock când folosirea camerei și a unghiurilor de filmare erau principalele arme pentru a te face să trăiești acțiunea, alături de eroii principali. Dacă în zilele noastre, lumea se concentrează pe efectele speciale, ei bine în pelicula de azi este vorba despre interpretare, felul în care camera o preia și cadrul care pune în evidență livrarea actorului.

Dacă încă nu te-ai convins după ce ai vizionat Necazurile lui Gilbert Grape sau Viața lui Toby sau, mai recentele, Shutter Island sau Inception – filme în care talentul lui DiCaprio e pus în evidență la maximă, atunci după ce vei vedea interpretarea din Revenant cu siguranță vei spune că merită Oscarul. De la scenele de dragoste alături de soție sau de tandrețe în care fiul de doar câțiva ani îi doarme în brațe, la cele de agonie, după întâlnirea cu ursul la cele de durere extremă trăită lângă cadavrul fiului adolescent – pelicula îl pune să treacă prin toate emoțiile umane cadru după cadru, iar tu în sală ești acolo alături de el.

O altă interpretare care cu siguranță va aduce o statuetă pentru film este cea a lui Tom Hardy. Dacă nu te-a impresionat în Inception unde, ca și acum îi dă replica lui DiCaprio, atunci aici unde îl portretizează pe dușmanul cu sânge rece a lui Glass te va face să îi urmărești și alte filme pentru a vedea dacă ceea ce a reușit în The Revenant este o întâmplare sau omul chiar are talent. Te voi lăsa să descoperi și sper să îmi spui cum ți s-a părut.

Dacă cele 4 motive: povestea, regia, DiCaprio, Hardy nu te-au convins încă să mergi să vezi filmul atunci pot să îți spun că vei vedea niște peisaje de vis filmate în Canada, în Munții Stâncoși plini de zăpadă virgină și care l-au făcut pe DiCaprio să declare că cele mai dificile 30 sau 40 scene din viața lui au fost trăite la filmările pentru Revenant.

Aștept să îmi spui ție cum ți s-a părut, și pe final îmi fac publică opinia, că toți cei implicați în proiect vor pleca acasă cu Oscar, mai puțin Leo, însă la un moment dat va fi recompensat pentru întreaga activitate, cât încă e în viață.

Filmul apare în cinematografe din data de 22 ianuarie și este distribuit de Odeon Cineplex.

Articolul este scris de Ana Marin.

Sursă YouTube (user 20th Century Fox)

ianuarie 21, 2016 2 comments

Filme

Un polițist și trei sferturi

by Daniela Bojincă ianuarie 16, 2016

written by Daniela Bojincă

Dacă ai chef de o comedie bună zilele acestea, atunci mergi să vezi Ride Along 2, tradus la noi ca Un polist și trei sferturi. Poți merge să vezi filmul și dacă nu ai văzut prima parte cea din 2014 deoarece nu există legături între ele care să te împiedice să te bucuri de glumele spumoase și de energia degajată de cuplul Ice Cube/Kevin Hart.

Povestea pe scurt din prima parte – Ice Cube este James Payton detectiv de poliție cu multe ore la activ. Hart este Ben Barber este un agent de pază pasionat de jocuri online, care trăiește o poveste de dragoste cu sora lui Payton. Doi ani mai târziu, Payton este în continuare un detectiv de poliție care își ia munca în serios, iar Barber este acum polițist în pregătire și s-a transformat în logodnic – făcând legătura dintre cei doi actori principali și mai puternică. Deși, dorința de a deveni polițist a lui Ben este una imensă, lipsa de experiență și exuberanța dusă la extrem îl pun pe el și pe Payton în cele mai trăsnite situații din care tu te alegi cu râsul, iar ei cu vânătăile.

În partea a doua povestea îi poartă pe cei doi din Atlanta în Miami, unde încearcă să rezolve un caz dar și să îl țină pe Ben departe de activitățile de pregătire a nunții cu Angela. Oraș nou, oamenii noi și inocența nu fac casă bună cu cei doi – așa încât urmăririle în mașini puternice, explozii și ițele criminale sunt amestecate cu scene pline de umor, dans pasional și glume care te vor face să pleci cu zâmbetul pe buze acasă, dar și cu gândul la vară și la mare.

Așa că pune pe lista de lucruri de făcut în weekend și vizionarea peliculei Un polițist și trei sferturi.

Filmul intră în cinematografe din data de 15/01/2016 și este distribuit de Ro Image 2000.

Articolul este scris de Ana Marin, cea care mi-a luat locul la filme cât eu sunt plecată în Turcia. Filmul, din ce a povestit ea pe aici, pare a fi unul pe care trebuie să te duci să-l vezi. Cel puțin eu am să fac asta când am să ajung în țară.

Sursă YouTube (user Universal Pictures)

ianuarie 16, 2016 0 comment

Filme

Tata în război cu tata

by Daniela Bojincă ianuarie 10, 2016

written by Daniela Bojincă

Primul film din 2016 este o comedie mișto! Daddy’s home / Tata în război cu tata este noul film semnat de Sean Anders cu Will Ferrell și Mark Wahlberg în rolurile principale.

Filmul Daddy’s home/ Tata în război cu tata spune povestea lui Brad (Will Ferrell) care încearcă cu disperare să fie acceptat de cei doi copii vitregi ai săi. Când în sfârșit șansele acestuia de a intra în grațiile celor mici cresc simțitor apare în peisaj tatăl biologic, adică fostul soț al Sarei (Linda Cardellini), nimeni altul decât Dusty (Mark Wahlberg).

Dusty este acel rebel care vine la pachet cu un motor puternic și cu geacă de piele. Este omul despre care s-au auzit povești impresionante dar, cu toate acestea, ocupația lui rămâne un adevărat mister. El este omul care întoarce capete de cum pășește într-o cameră și care îi impresionează cu prezența sa până și pe cei mai de neclintit. Este de altfel și primul soț al Sarei, o iubire puternică ce s-a stins din neseriozitatea și din lipsa de responsabilitate a lui Dusty.

La polul opus îl întâlnim pe Brad, omul matur și responsabil care și-a dorit de mult timp să fie un soț bun și un tată0 iubitor. Are un job stabil la un post de radio, dar este și foarte apreciat de comitetul de părinți pentru că se implică și într-o mulțime de activități pentru copii, este antrenorul de fotbal de la școală, este în echipa de cercetași etc.

Din acest moment, între Brad și Dusty pornește un adevărat război pentru afecțiunea celor doi copii. Spre norocul nostru, acest război este presărat cu multe faze surprinzătoare și amuzante.
Fără să dau niciun spoiler (pentru că deja știți asta din trailer) una dintre fazele tari ale filmului este aceea când Brad reușește să se înfigă într-un perete. Și continuă să aibă parte de tot soiul de pățanii care mai de care mai tâmpite.

Will Ferrell și Mark Wahlberg sunt așa cum mă așteptam să fie. Amuzanți, își interpretează foarte bine rolul și construiesc frumos povestea. Dar vă zic, mie mi-a plăcut mult de Griff (Hannibal Buress). Este absolut mortal! Are un umor absolut bestial, replicile i se potrivesc atât de bine că mă gândesc că și le-a scris singur și îi ies pe gura cu atâta naturalețe că n-ai cum să nu râzi cu lacrimi.

Daddy’s home/ Tata în război cu tata este o comedie ușoară, perfectă pentru începutul acestui an. Are de toate: poveste, acțiune, situați trăznite și multe, multe faze amuzante. Vă recomand să mergeți să vedeți filmul ăsta!

Intra în cinematografe din 8 ianuarie 2016 și este distribuit de Ro Image.

Articolul este scris de Iulia Matache, tipa varză a blogosferei.

https://www.youtube.com/watch?v=U0lvbJ7D8MA

Sursă YouTube (user YMALL – let’s evolve)

ianuarie 10, 2016 0 comment

Filme

Joy – sau cum se ridică un imperiu

by Daniela Bojincă ianuarie 9, 2016

written by Daniela Bojincă

Joy este un film despre realizări, așa că dacă ai dispoziția de a vedea un alt tip de peliculă – fără bătăi, pistoale și alergături – atunci vei aprecia cele 124 de minute cât vei afla povestea unei femei puternice prin prisma unui mop. Având la bază povestea inventatoarei Joy Mangano – devenită milionară și dezvoltatoare a unui imperiu de afaceri de succes.

Jennifer Lawrence câștigătoare a premiul Oscar în 2012 pentru rolul din Silver Linings Playbook o intepretează în 2016 pe Joy, o tânără proaspăt divorțată provenită dintr-o familie disfuncțională, ca să folosesc un cuvânt la modă peste ocean, o fostă mare visătoare în copilărie care este acum prinsă în mrejele vieții de adult și de pilon al clanului din care face parte. Totul până la momentul în care îi intră în minte idea de a deveni femeie de afaceri prin lansarea unui mop revoluționar cu multe fire de bumbac și autostoarcere.

Până aici totul pare simplu, însă atunci când ești prins între membrii familiei care vor găsi orice metodă de a te debusola și a îți pierde încrederea în tine, prinși în propriile drame imaginare sau mai puțin imaginare și investitori puși pe delapidare, lucrurile se complică. Când ai doi copii și o casă cu dublă ipotecă, plus 200.000 dolari datorie pentru a îți vedea idea ajunsă în piață, atunci trebuie să găsești soluții – iar Joy găsește puterea să facă mereu câte un pas în față, atunci când alții s-ar fi dat bătuți și ar fi lăsat capul în pământ. Însă, se pare că atunci când ai microbul antreprenoriatului și al inovației în sânge – nimic și nimeni nu te trage înapoi – iar soluțiile care apar sunt mereu în afara cutiei.

Joy este despre încredere, despre putere interioară, teleshopping și despre oameni pe care îi alegem să ne fie în jur. Și odată ce ai văzut filmul, de fiecare dată când vei merge la cumpărături în căutarea unui mop – te vei gândi la această peliculă, când vei alege să pui rochia sau cămașa fină pe un umeraș învelit în catifea gândul îți va zbura la Joy.

Personal este primul film în care Robert De Niro mi-a displăcut complet (ceea ce înseamnă că, la fel ca întodeauna, a făcut un rol de excepție), însă alături de el și în antiteză mi-a făcut plăcere să îl revăd pe Edgar Ramirez (cel din Point Break :)) care aici joacă rolul soțului lui Joy. Cu siguranță, vei găsi și alte motive pentru care filmul îți va merge la suflet pentru că este unul dintre acele tipuri de pelicule 🙂

Filmul este distribuit în România de Odeon Cineplex și poate să fie văzut în cinematografe din data de 8/01/2016.

Cum eu nu-s în țară și nu pot ajunge la vizionări, articolul este scris de Ana Marin.

Sursă YouTube (user 20th Century Fox)

ianuarie 9, 2016 0 comment

Calatorii

Prima mea experiență cu Turcia – Istanbul

by Daniela Bojincă ianuarie 6, 2016

written by Daniela Bojincă

Ora 5 dimineața. Intrăm în Istanbul. Un oraș imens. Cum vii dinspre Bulgaria, cobori un deal mare și dai de o multitudine de luminițe alb-gălbui. O minunăție de peisaj. Îți clătești ochii. Și mintea. Și sufletul.

E dimineață, dar afară e încă noapte. Și plouă. Asta după ce o noapte întreagă am mers numai pe zăpadă. În Bulgaria nu există noțiunea de deszăpezire. În Bulgaria există noțiunea de zăpadă bătătorită de roțile mașinilor. Și asta mă face să iubesc și mai tare România.

Străzi imense, cu 4 benzi pe fiecare sens și câte două pe mijloc special amenajate pentru mijloacele de transport în comun. E ciudat să vezi cum civilizația există în deplasarea cu mijloacele de transport în comun. Asta pana când ajungi pe niște străduțe înguste unde șoferii de autobuz și șoferii mașinilor mici se claxonează enervant de insistent.

Moschei. Multe moschei. Una cam la fiecare 500 de m. O moschee, doua trei clădiri și altă moschee. Măcar ei își permit.

Ora 7:40. Am parcurs toată distanța din Istanbulul de Vest până în centru. 2 ore și 40 de minute. Istanbulul e un oraș aglomerat încă de la 5 dimineața. Se merge bară la bară. Încep sa iubesc mai mult aglomerația din București.

Ajungem la destinație. Garajul autocarului Marina. Undeva lângă metroul Yenikapi. Între timp, eu și Domnul V., colegul de autocar de pe scaunul din față, am descoperit că mergem în aceeași direcție: aeroportul Sabiha.

Mă dau jos din autocar cu Domnul V., care îmi cară bagajele pentru ca îl iau cu mine la aeroport și îl scutesc de o bătaie de cap să caute rute. Schimb pe schimb. Ajungem la metrou. Luăm două bilete. Civilizație. Locuri de intrare wi-fi. Semne de direcționare peste tot. Paznici drăguți și serviabili. Luăm metroul către Ayrilik Ceșmesi. Faimosul metrou care trece pe sub Bosfor și leagă Istanbulul european de cel asiatic. 4 stații: am trecut prima dată pe sub Bosfor și am pășit pentru prima dată pe pământ asiatic. Ar fi trebuit să iau o piatră în gură.

Coborâm. Schimbăm pe linia roz. Cum ieșim la suprafață din trenul Marmaray, la dreapta, printr-un tunel, sub pământ din nou. De data asta luăm jetoane de la un aparat. Le băgăm la metrou și trecem pe linia roz, către Kartal. Roz. Roz peste tot. Eu și cu Domnul V. avem de mers 14 stații. Mergem iar până la capăt de linie. O multitudine de oameni se uită la noi. Vorbim diferit de ei. Ne schimonosim diferit ți gesticulăm diferit. Culturi diferite. Obiceiuri diferite. Coborâm din nou. Kartalul e ca un labirint pe sub pământ. Trecem dintr-un tunel într-altul, până ajungem la ieșirea cu numărul 2. Ne îndreptăm spre stația de autobuz, să luăm un E10 sau un KM22 către destinația finală: aeroportul Sabiha. Mergem tot până la capăt. Mereu până la capăt.

Urcăm în autobuz, dar șoferul nu are să dea nici bilete și nici cartelă. Vorbim prin semne. Nu știe engleză. Ne trimite în autobuz, la un domn care s-a oferit să ne dea două călătorii, căci pentru autobuze sunt alte cartele pe care nu aveam de unde să le luăm din zona aia. Oameni ciudați. Binevoitori. Sau cel puțin eu și cu Domnul V. am dat în ziua de 5 ianuarie peste oamenii potriviți.

Aeroport. Bucureștiul dă două ture prin aeroport. Domnul V. îmi explică pașii pe care îi am de făcut la check-in și la poartă și la îmbarcare, dat fiind faptul că eu zbor pentru prima dată cu avionul. E mai ușor când îți arată cineva. Ne despărțim. Domnul V. pleacă cu zborul de prânz către o destinație din Sud, iar eu rămân să aștept zborul de după-masă, de la ora 17:15, spre Est, Van, undeva aproape de granițele cu Azerbaidjan, Iraq si Iran. Am o distanță egală de granițele astea 3 (cam 30 de minute de mers cu mașina, cică). Știu, ce mama naibii caut eu acolo când sunt conflicte?

Ora 10:40. Mă îndrept spre sala de așteptare după ce eu și Domnul V. ne-am luat la revedere. Îmi place aici. Mă gândeam că o să mă plictisesc până pe la ora 14:00, când mă îndrept să fac check-in-ul. Dar nu. Atâtea personaje trec prin fața ochilor mei, încât nu am să mă plictisesc. Unul mai trist decât altul, sau unul mai distrat decât altul. O doamnă plânge în fața mea. Pleacă. Și plânge. Tipul de lângă mine se uită la ce scriu și nu înțelege o iotă. Ne analizăm unii pe alții.

Eu rămân, ei pleacă. Vin alții. Două tipe, musulmane, cu ciorapi groși și sandale. Pare ciudat, dar e cât se poate de normal, aici, din câte se pare. Tot văd tipe cu sandale și ciorapi ca ai bunicii. Un domn vorbește la telefon. Altul țipă la ghișeu. Unii se îndreaptă către porțile de check-in. Zborul meu încă nu apare pe tabela pentru check-in. E pe lista de așteptare, după alte 10 zboruri înaintea lui. Mai am de așteptat și, între timp, de observat fețe, reacții, gesturi. Oameni. Observ oamenii și complexitatea lor. La cât de obosită sunt, plecată de luni de dimineața de la ora 9, luat pașaport, dus la București, mers aproape 15 ore cu autocarul, venit la aeroport, observatul oamenilor e relaxant. E singurul care mă mai ține trează, până la zborul cu avionul.

Doamna din fața mea s-a ridicat de pe scaun. E arăboaica. Și-a înșirat toate bagajele pe jos și s-a pus la somn. Somn dulce în aeroport. Cum să te plictisești?

Ora 13:30. Pa pa sală de așteptare. Un nene arab tocmai a început să țipe și să facă ca toți dracii. Numai el știe ce zice și nimeni nu îl înțelege. Evacuare. Sunt frumoase și holurile din aeroport. :))

Ora 14:10. Încă aștept să fac check-in-ul vieții. Mai mulți oameni tocmai și-au pierdut nu știu ce zbor, cu check-in-ul făcut la timp. Se închisese totuși poarta. Iar treaba asta mă sperie de moarte, fiind primul meu zbor și fără să am habar de ce ar trebui să fac mai exact. Doi bătrânei, englezi, se pare că se uită pe tabelă după același zbor, ceea ce mă face să îi urmăresc și să stau după ei, ca sa fiu sigura că nu ratez nimic. Doar că, între timp, i-am pierdut. Și m-am așezat la o coada, unde m-am împrietenit cu o turcoaică care a mers cu mine până la poartă. Pam-pam.

Abia aștept să zbor cu avionul. Sunt curioasă. N-am mai zburat niciodată. Sunt curioasă care este sentimentul. Și sper să nu se prăbușească. Măcar să apuc să mă bucur și eu de primul zbor… și de multe altele.

Și am zburat. Doar că, după zbor, nu mi s-a mai părut cine știe ce. Nimic special. Nici goluri în stomac, nici să simt chestii din cauza diferenței de presiune, nimic. Desigur, la întoarcere, când voi zbura pe zi, poate că o să fie altfel. Mult mai drăguț să ai ce vedea.

Viata e alta aici. Și pare interesantă, privită prin ochii mei libertini.

ianuarie 6, 2016 6 comments

Blogging

Planuri pentru 2016?

by Daniela Bojincă ianuarie 1, 2016

written by Daniela Bojincă

Îmi spunea cineva că nu e ok să-ți faci planuri la început de an, că oricum nu te poți ține de ele dat fiind faptul că apar mereu lucruri neprevăzute care-ți schimbă planurile. Ce-i drept, așa-i. Mereu apar lucruri care-ți pot schimba planurile. Doar că, dacă tot le ai, mai bine le amâni, decât să le anulezi. Nu se mai poate azi, se poate mâine, săptămâna viitoare sau luna viitoare. Nu intră zilele-n sac. În plus, decât fără planuri, mai bine cu.

N-am planuri mărețe pe 2016. Adică n-am planuri pentru fiecare zi. Am așa, schițat în mare, cam ce mi-ar plăcea să fac anul ăsta în Online și în Offline. Sunt lucruri care, până la urmă, pot fi făcute oricând în anul ăsta, indiferent dacă apare ceva sau nu. Poate doar dacă mor, sau ceva, să fiu ținută la pat, să nu le mai pot împlini. Altfel, nu văd niciun impediment.

Așa. Să începem.

În Online

În Online mi-ar plăcea ca, anul ăsta, în 2016, să scriu mai multe articole decât în 2015. Adică mai mult de 225, câte am scris anul ăsta. În plus, am în plan să fiu mai activă pe rețelele sociale. Adică să fiu prezentă în mod constant nu odată la nu știu cât timp, când îmi mai aduc aminte, sau când se hotărăște DIGI să-mi mai dea și mie niște net. Am de gând să fiu prezentă aproape în fiecare zi și pe blog. Să scriu constant despre lucrurile faine din jurul meu căci, sunt sigură, dacă 2015 a venit cu o grămadă de chestii minunate despre care am scris ieri aici, cu 2016 o să fie și mai și.

Apoi, în Online am de gând să-mi cresc comunitatea asta de oameni frumoși. Și să fac concursuri. Am în gând să dau drumul unui concurs cât de curând.

În Offline

În Offline, în 2016, am de gând să particip la mai multe conferințe. Să merg la mai multe filme și evenimente și să cunosc și mai mulți oameni de la care să învăț chestii. Îmi doresc să vizitez și mai multe locuri, să călătoresc mai mult decât în 2015. Să particip în cadrul cât mai multor proiecte și alte chestii de genul. Doar că să fie o implicare ceva mai mare decât cea din 2015. Să fie așa, ca un challenge de ceva mai mult. Pentru că, de ce nu?

Ohhh, da. Și să termin puzzle-ul ăla de 3000 de piese pe care mi l-am luat.

Adică, la ce mai trăim pe Pământul ăsta, dacă facem mereu aceleași lucruri, fără să aducem nimic în plus? Ce rost mai avem? Așa că încerc să fac ceva mai mult de la an la an. Face sens ce zic eu aici, oare?

Cam asta ar fi planurile mele mărețe pe 2016. Sunt sigură că, pe parcurs, or să mai apară și altele. Ceea ce-i bine. N-am să am timp să mă plictisesc.

ianuarie 1, 2016 5 comments

Newer Posts

Older Posts