ANAF și angajații incompetenți

by Daniela Bojincă septembrie 23, 2015

written by Daniela Bojincă

La începutul lunii Mai m-am dus la ANAF să depun declarația 200, pentru venituri obținute în anul 2014. Am întrebat la primul ghișeu cum am intrat pe ușă, unde găsesc declarațiile și unde trebuie să ajung. Atunci a fost simplu. O luam de la o doamnă, o completam și o duceam la ghișeul unu. Apoi plecam frumos acasă și așteptam să-mi vină peste vreo trei luni și ceva o adeverință cu suma pe care o am de plătit la ANAF.

Am primit adeverința prin August. Și, cum aveam vreo 60 de zile timp să-mi plătesc impozitele, am ajuns în septembrie la sediul ANAF din Gorj, loc în care am dat peste niște angajați incompetenți. Sau, mai bine spus, peste un sistem incompetent care creează angajați incompetenți.

Ca să faci o singură plată, e nevoie de TREI ANGAJAȚI ANAF! Trei, fraților! TREI!

1. Angajata de la ghișeul numărul 8

La ea te duci prima dată cu adeverința pe care ai primit-o prin poștă. I-o dai, ea bagă niște date în calculator și îți scoate la imprimantă o hârtie cu un cod QR. Îți dă hârtia și te trimite frumos la ghișeul cu numărul 5, chipurile, să plătești. Ea și-a terminat treaba, cu o mișcare mai lentă decât înaintarea melcului.

2. Angajata de la ghișeul numărul 5

Aici te duci cu hârtia scoasă la imprimantă de către angajata de la ghișeul cu numărul 8. Ea, cu mișcări întârziate, în vreo 5 minute se sinchisește să-ți scaneze hârtia aia. Și, să vă explic toată procedura din cele 5 minute: îi întind hârtia, o ia,ridică aparatul de scanat, îl pune pe codul QR, apasă pe buton, dă un enter pe calculator și, TADAAAM, te trimite la ghișeul cu numărul 6. Asta a durat CINCI MINUTE, frate! CINCI MINUTE! În astea 5 minute am avut timp să vorbesc cu cineva despre munte, schi, vacanțe, ce-am mai făcut și alte din astea. Jur, tipa respectivă cred că avea boala oaselor de sticlă de se mișca așa de tacticos, suav și încet.

3. Angajata de la ghișeul cu numărul 6

Ea primește prin calculator suma pe care o am de plată și-mi ia, în sfârșit, banii ăia pe care îi aveam de dat. Și tipa asta se mișcă încet. Ia banii ăia cu atâta migală, hârtie cu hârtie și monedă cu monedă. Apoi a dat printare unei hârtii, dovada că eu am făcut plata.

TREI ANGAJAȚI puși să facă munca unuia singur. Asta doar așa, ca să ocupe și ei câte un post că, ce-i drept, să scoți o hârtie, să o scanezi și să încasezi banii, chiar nu poți face asta de unul singur. Trebuie să fie acolo trei oameni ținuți pe banii tăi și ai celorlalți, care să facă treaba asta. Adevărul e că-i o muncă titanică să faci, singur, trei chestii minimale: imprimat, scanat, încasat. E pfffaaaai, epuizant. Eu am obosit numai cât am scris cele trei operațiuni, dar să le mai și fac? Aș fi leșinat de la atâta muncă epuizantă. Pe bune!

Sau, poate nu e greu. Poate sunt doar ei incompetenți și nu pot face mai multe lucruri, așa că se împart sarcinile către mai mulți oameni. Poate că TREI sarcini chiar nu pot să fie duse până la capăt de un singur om, dată fiindu-le incompetența și, pentru a fi siguri că treaba e dusă la capăt cu succes, au pus câte un om să-și folosească un sfert de neuron. Altfel poate chiar nu se poate.

Să vă fie rușine, incompetenților!

septembrie 23, 2015 12 comments

Blogging

De ce nu-i bine să copiezi articolele altora?

by Daniela Bojincă septembrie 21, 2015

written by Daniela Bojincă

Acum câteva săptămâni, nu aș mai putea să vă spun cu exactitate când, am primit de la wordpress un PingBack către articolul de aici, despre optimizarea blogurilor.

M-a bucurat să văd că, cineva, a considerat articolul respectiv, despre optimizarea blogurilor, interesant astfel încât să vorbească despre el într-un articol și să răspândească mai departe ideea mea.

Însă, ca de obicei, dau click pe link-ul respectiv să văd și eu ce a scris omul. Și, când intră să citesc, văd că primul paragraf e copiat în întregime. Îmi zic că e ok, dat fiind faptul că la sfârșit scria „după cum ne informează Daniela” și dau să citesc continuarea, să văd ce-a zis efectiv de articol, în paralel cu propriile-i păreri personale. Când colo, dau scroll și mă benoclez, nevenindu-mi să cred ceea ce văd: articolul meu, deși era cu link spre mine, era copiat în întregime pe un alt blog, cuvânt cu cuvânt, virgulă cu virgulă și punct cu punct, fără să mi se fi cerut acordul.

Drept dovadă, las print screen-ul de mai jos, pe care l-am păstrat, vrând să scriu un articol despre motivele pentru care nu-i bine să copiezi articolele altora.

articol copiat

Cu timpul, am învățat că reacția la nervi e cea mai nepotrivită. Așa că, nervoasă fiind în primă instanță și neînțelegând de ce există oameni care practică treaba asta, am așteptat să mă calmez, ajungând la concluzia că poate doamna de față nu-i convinsă pe deplin că așa ceva nu se face și crede că-i ok.

M-am calmat și am contactat-o. Și nu mare mi-a fost surpriza când, după ce i-am explicat de ce nu e ok, mi-a zis așa: „De obicei lumea apreciază când le copiez articolele și dau link către ei. Nu știam că e o problemă cu asta.”. Exact ce bănuiam. Chiar credea că-i ok, ca orice alt articol scris.

Dar nu-i. Nu-i ok să copiezi ideea altuia. E ok să scrii despre ea, dacă vrei, cu ale tale cuvinte. Da. Asta e ok. E munca mea și, dacă e a mea, e bine să rămână doar a mea. Însă ce o tot lungesc aici? V-am zis esențialul, așa că acum să trec la motive:

1. Să copiezi articole este ILEGAL!

Există o lege și anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Toate articolele și pragrafele legii le găsiți aici, detaliate frumos. Și, cred eu, nu mai sunt necesare alte explicații pe tema asta.

2. Google PENALIZEAZĂ astfel de acțiuni

Da. Sfântul Google, dacă găsește astfel de articole, copiate în întregime, pe unul sau mai multe bloguri, te penalizează. Și nu doar că te penalizează, dar ajunge să-ți mai închidă și blogul. Pentru că e pe tarlaua lui. Și pe tarlaua lui face fix ce are el chef, când are chef și cum are chef.

3. Nu e civilizat

Da. E necivilizat să copiezi articole, lucrări sau orice altceva. E necivilizat să te folosești de munca altuia, indiferent de scopul în care o faci. E necivilizat să o faci fără acordul lui. E un gest tare urât să te folosești de ceea ce altul creează. Vorbește despre asta cu cuvintele tale, nu cu ale lui, dacă-ți place cu adevărat ideea.

Acum, revenind puțin la punctul 1, multă lume m-a întrebat de ce nu i-am raportat blogul, că ștergea Google articolul imediat și i-l și închidea. Sau de ce nu am apelat la un avocat.

Ei bine, eu consider că-i mult mai simplu ca, înainte de a parcurge acești pași, să discuți cu omul respectiv, să-i explic punctul tău de vedere cum că nu-i bine ceea ce tocmai a făcut și să-l rogi frumos să șteargă articolul respectiv. Dacă înțelege, cum a făcut spre exemplu doamna Georgeta și a șters articolul, lucrurile sunt mult mai simple. Ești scutit practic de deschiderea unui tichet la Google prin raportarea blogului și a articolului în cauză și ești scutit și de discuții cu avocatul și alte din astea cum ar fi niște eventuale procese.

Îmi place să cred că lucrurile se pot rezolva și frumos, cu vorbă bună, cum de altfel în cazul meu s-a și întâmplat, iar pentru asta îi mulțumesc doamnei, în caz că va citi acest articol.

Sunt și oameni care nu știu că greșesc și cu lucrul respectiv e ilegal sau ceva de genul. Așa că, inițial, e mult mai bine să li se explice. Dacă înțeleg, bine, dacă nu, iar bine: treci la următorii pași. Ideea e să se încerce rezolvarea unei probleme pe căi pașnice.

septembrie 21, 2015 8 comments

Personal

Acasă la bunici – locul în care am net și nu îl prea folosesc

by Daniela Bojincă septembrie 20, 2015

written by Daniela Bojincă

Înainte să plec la București, cu facultate și toate cele, am zis să vin să stau și pe la bunici, cum făceam cu ani în urmă în vacanțe.

Vara asta, la fel ca și cealaltă, mi-am ratat vacanța la țară, la bunici. Am fost mai mereu plecată și nu puteam nicicând să găsesc o portiță de o săptămână astfel încât să vin să-mi petrec timpul și la țară, cu bunicii.

Îmi place la țară, la bunici. E un loc liniștit, la poale de munte. Practic, dacă merg pe jos vreo 5-10 minute pe uliță în sus, încep să urc pe munte. Adică, cam atât de aproape sunt eu de el și el de mine. E aer curat aici și e tare drăguț. Chiar tare drăguț.

Mai puțin când vine seara și vreau să mă pun în pat. E un câine pe aici pe uliță care toată ziua doarme, iar noaptea intră-n tură de lucru și se pune pe lătrat. Mă întreb, nu o răguși și el? Adică, latră efectiv într-una fără oprire. Parcă nici timp de respirat nu mai are. Pe bune.

Și, ca să înțelegeți cât de frumos e aici, vă mărturisesc că la țară, la bunici, e locul ăla în care nu prea stau pe net, deși îl am chiar wireless și foarte bun. Practic, aș putea sta pe net oriunde prin curte că nu duc lipsă de semnal. Totuși, nu fac asta. Îmi țin laptopul în cameră și ies pe afară, fac poze, alerg puii bunică-mii prin curte, mă plimb așa de nebună prin curte și prin livadă, sau stau pur și simplu cu bunicii, la povestiri din epoca 1900 toamnă.

Sunt fericită că fac parte din categoria oamenilor care s-au bucurat de experiența vieții la țară. E minunat să știi că poți fugi de aglomerație și de gălăgie, undeva într-un loc liniștit. E de-a dreptul minunat. Așa că, dacă n-ai țară, cumpără-ți. Sau cumpără-ți bunici cu țară.

Și, ca să vedeți cât de frumos e la țară, la bunicii mei, am să las și câteva poze pe care le-am urcat pe pagina de Facebook a blogului. Hope you like them all! 🙂

https://www.facebook.com/Pishkyy/posts/943743765667384

septembrie 20, 2015 2 comments

Filme

M-a luat lumea la întrebări despre filme

by Daniela Bojincă septembrie 19, 2015

written by Daniela Bojincă

Am primit niște întrebări despre filme, de la Ecaterina. M-a luat la întrebări, ca într-un fel de interviu, numai că-i la mine pe blog. Știu, e ciudat. Dar ce mai e oare normal în lumea asta?

În fine. E ca un fel de leapșă, ca să zic așa.

Dar să începem cu întrebările, zic.

1. Unde îți cauți filmul de vizionat?

Mai nou, când vreau să văd câte un film, îl caut pe Cinemil.ro. Citesc despre el ce și cum și apoi mă duc la cinematograf să-l vizionez. De fiecare dată când m-am lăsat ghidată de gusturile cinefile ale lui Emil, pot spune că n-am regretat și chiar mi-a părut tare bine. Fiecare film în parte despre care el a vorbit de bine și l-am văzut și eu, mi-a plăcut. Și vă recomand și vouă să-i citiți recenziile. Sunt sincere și pertinente. Spune pe șleau ce-i place și ce nu-i place.

2. Cel mai bun film pe anul 2015?

The Age of Adaline. E genial. E palpitant. E captivant. E sentimental. E intrigant. E tot ce vrei și ce nu vrei. E așa, o combinație interesantă între mai multe elemente care, împreună cu scenariul, se contopesc perfect. Iar actorii își joacă mult prea bine rolurile. În special Adaline, de care aș putea spune că m-am îndrăgostit. Îmi place personalitatea ei și, recunosc, îmi place și frumusețea ei suavă. E ceva aparte. Mai jos vă las și trailer-ul filmului.

Sursă Youtube (user Movieclips Trailers)

3. Super-eroul preferat? Dacă tot suntem în era super-hero în cinema.

Asta-i cea mai ușoară întrebare. Nici nu trebuie să stau să mă gândesc. Dar chiar deloc. Super-eroul meu poartă numele de MAMA. N-am super-eroi din filme. Ea e unicul meu super-erou. Atât.

4. Un film necunoscut pe care l-ai descoperit parcă de nicăieri?

Ăăăăăă. Ăăăăăăă. Ăăăăăăăă. Ăăăăăă. Nu. Nu-mi vine niciunul în minte care să se poată încadra fix în tiparul acestei întrebări. Chiar nu.

5. Care ar fi sfatul pentru o recenzie de film bună?

Probabil să fie scrisă cât mai sincer posibil, iar prin recenzie sinceră consider că ar trebui să aibă musai două elemente: părțile pozitive ale filmului și părțile lui negative. Nu cred că este vreun film perfect, sau vreunul care să n-aibă nimic bun. În primul rând, fiecare film are o poveste și un mesaj. Acum depinde cum este redată povestea alături de mesajul acesteia. Asta face un film să fie bun, sau mai puțin bun, cred eu: modalitatea de redare a poveștii și a mesajului pe micile și marile ecrane.

6. Ultimul film văzut la cinema?

Agentul de la U.N.C.L.E. Și mi-a plăcut al naibii de mult. E fain rău de tot, chiar dacă povestea n-are pic de originalitate și este reinterpretată după un serial din anii 1960. Desigur, ar fi putut lucra puțin mai mult la detalii, dar, per ansamblu, filmul este tare fain. Mai jos, desigur, las trailer-ul.

Sursă Youtube (user Movieclips Trailers)

7. Ce personaj ai vrea să întâlnești din lumea filmelor?

Pe Illya, din filmul Agentul de la U.N.C.L.E. Mi-a plăcut la nebunie actorul, cum a jucat: cu accentul lui de rus în limba engleză (actorul nu-i rus). Și mai e și tare frumușel și simpăticuț.

8. Ce cauți la un film?

Povestea și mesajul pe care acesta vrea să le transmită. Pentru mine asta este cel mai important: mesajul. Cu ce se vrea să rămână omul după ce vede un film. Știți voi, sentimentul ăla care îți rămâne întipărit pe veci în suflet în urma poveștii unui film. Asta caut eu la filme.

9. Care e filmul la care te gândești chiar acum?

The Mockingjay Part II. Am citit cărțile când abia apăruseră în România. Și de atunci (clasa a 5-a – acum vreo 8 ani), abia am așteptat să apară, cândva și filmele. Nu m-au dezamăgit, așa cum se întâmplă de obicei cu ecranizările cărților. Seria Jocurile Foamei este ecranizată aproape ca la carte, ca să zic așa. Iar acum abia aștept să văd cum joacă actorii ultima jumătate a celei de-a treia cărți. Sunt tare nerăbdătoare.

Sursă Youtube (user The Hunger Games)

septembrie 19, 2015 5 comments

Personal

Cu ce m-a ajutat pe mine internetul?

by Daniela Bojincă septembrie 18, 2015

written by Daniela Bojincă

Mi-a pus Emil Călinescu întrebarea asta, acum vreo câteva zile, dacă nu cumva mai bine de o săptămână. Nu mai știu exact când, dar mi-a dat o leapșă, recent, prin care eu trebuie să răspund la întrebarea: Cu ce m-a ajutat pe mine internetul?

Pe mine, internetul, trebuie să recunosc, m-a ajutat foarte mult și nu neapărat într-o singură direcție cum l-a ajutat pe Emil (care zice că a devenit mai social prin prisma internetului). Pe mine internetul m-a dezvoltat pe plan personal, pe plan psihologic, intelectual și chiar și financiar. Dar zic să o iau pe rând, încercând să le punctez pe fiecare în parte.

1. Internetul m-a ajutat financiar

Da. Pe mine internetul m-a ajutat să încep să-mi câștig banii de buzunar încă de pe la vârsta de 17 ani, scriind articole. Adică de mai bine de patru ani. Iar în treaba asta m-a ajutat Emil. Adică el a fost cel care mi-a vândut niște ponturi, ca să zic așa, despre cum să fac, ce să fac și unde. Iar pentru asta am să-i mulțumesc mereu (vezi, băi, au ajuns pișcoturile să-ți mulțumească public, pe blogul lor!).

2. Internetul m-a ajutat să încep să devin independentă

Nu total. Parțial. Nu pot spune că trăiesc efectiv din ce câștig cu blogul și prin campaniile în care sunt implicată. Însă pot spune că m-a ajutat să încep să devin independentă. Pentru mine cel puțin a fost și încă este mare lucru să nu cer bani părinților să-mi iau ceva, ori să plec undeva. Am oricând bani să plec, ori să-mi cumpăr chestii. Iar chestia asta pentru mine a însemnat foarte mult. Mă simțeam și încă mă simt bine că eu, spre deosebire de majoritatea prietenilor mei, nu trebuie să-mi dea mama bani constant pentru orice. Iar asta înseamnă să începi să devii independent.

3. Internetul m-a ajutat să mă descopăr

Scriind pe blog, am învățat lucruri despre mine. N-aș știi cum să vă explic asta destul de amănunțit astfel încât să vă fac să mă înțelegeți, dar am să încerc.

Prin articolele pe care le-am scris și prin campaniile în cadrul cărora am participat, am început să descopăr lucruri care îmi plac: să merg mai mult la concerte, să fac mai mult sport, să socializez cu oamenii, să descopăr orașe și să scriu despre toate astea.

4. Internetul m-a ajutat să cunosc oameni

Deși studiile britanicilor și nu numai arată că internetul îndepărtează oamenii în offline și îi ține captivi mai mult în online, răpindu-le viața socială, aș putea spune că mie internetul mi-a dat viață socială în offline căci, din online, multe proiecte s-au dus în offline în locuri în care ne-am întâlnit, am discutat și ne-am împrietenit.

Am o grămadă de oameni frumoși pe care i-am cunoscut în online și cu care am legat prietenii în offline. Oameni pe care îi vizitez, oameni care mă vizitează, oameni cu care merg la suc, la film sau mai știu eu pe unde altundeva.

5. Internetul m-a ajutat să descopăr locuri

Probabil, dacă n-aș fi „lucrat” pe internet, n-aș fi descoperit atât de multe locuri. Nu găseam motiv să merg pe acolo. Așa, cu ajutorul internetului și al blogului, am tot fost pusă să călătoresc dintr-o parte în alta a țării, iar asta a ajuns să-mi placă tare mult. Îmi place să descopăr locuri, să le vizitez și să le aflu istoria și cultura. Îmi place să mă plimb. Și îi mulțumesc internetului că mi-a dat ocazia să merg prin atâtea orașe și să le descopăr pe fiecare în parte.

6. Internetul m-a ajutat să nu pun la suflet

Să nu-mi pese de critici, mai exact. Recunosc. Sunt o persoană tare emotivă în anumite situații. Însă, dacă vine acum cineva la mine și-mi spune „nu-mi place articolul ăsta pentru că-i prost din punctul meu de vedere”, nu mă afectează așa cum acum vreo 3-4-5-6 ani s-ar fi întâmplat. Îi accept și îi respect părerea, în timp ce eu merg mai departe tot cum cred eu că-i mai bine.

Desigur, dacă vine cineva și-mi explică un lucru pe care l-am greșit, cu argumente și civilizat, de cele mai multe ori îl bag în seamă, fără să mă afecteze în schimb, încercând să remediez greșeala respectivă pe viitor, sau cel puțin să nu o mai repet.

7. Internetul m-a ajutat intelectual

Știu. Poate sună ciudat, ori aberant, însă nu este. Zilnic învăț lucruri despre cum funcționează, de fapt, internetul și despre cum acesta ne influențează viața într-un mod pozitiv, ori negativ, în funcție de deciziile noastre. Zilnic învăț lucruri despre blogging sau chiar curiozități medicale. Dacă știi cum și cât să-l folosești, internetul te ajută să te dezvolți și intelectual. Important e să fie cu măsură. Practic, totul, în viață, trebuie să fie cu măsură.

Iar aici, la numărul 7, că-mi place mie tare mult numărul ăsta magic, mă opresc. Ăstea sunt cele mai importante 7 lucruri prin care internetul m-a ajutat și prin intermediul cărora m-am dezvoltat în primul rând pe plan personal.

PAM PAM!

septembrie 18, 2015 6 comments

Calatorii

Ce poți să vizitezi în Brașov?

by Daniela Bojincă septembrie 17, 2015

written by Daniela Bojincă

MAI NIMIC!

Și jur că treaba asta a fost tare frustrantă.

Brașovul e un oraș tare frumos, prin prisma faptului că și-a păstrat clădirile și locurile istorice. E unul dintre acele orașe pe ale cărui străzi îmi place să rătăcesc cu orele: ba să le mai fac o poză, ba să le privesc pur și simplu și să le analizez arhitectura. Mă fascinează clădirile vechi și, în general, cam tot ce are legătură cu trecutul și cu istoria.

De fiecare dată când ajung într-un oraș, caut să-i aflu în primul rând cultura și istoria, abia apoi vizitez și locurile care ar putea fi oarecum comune cu cele din alte orașe precum o cafenea faină și alte din astea.

Înainte să plec în Brașov, am scris articolul acesta, în care vă rugam să-mi recomandați locuri care musai trebuiesc vizitate. Brașovenii, atât pe blog cât și pe Facebook, au sărit care mai de care cu diverse propuneri. M-a bucurat treaba asta enorm de mult, pentru că aveam să văd o grămadă de obiective care mai de care mai frumoase și mai atrăgătoare.

Asta până să ajung în Brașov și să mă duc să vizitez. Nu poți vizita nimic pentru că, din nefericire, toate clădirile istorice sunt ÎNCHISE!

1. Cetatea Brașovului – închisă și în paragină

Prima chestie pe care am vrut musai să o văd a fost Cetatea Brașovului. Mă așteptam să fie ca orice altă cetate din țara asta: frumoasă, pusă la punct și deschisă turiștilor cu sau fără ghid. Când colo, urc o ditamai panta și ghici ce? Dau de o clădire înconjurată de pancarte pe care scria „ATENȚIE! CADE TENCUIALA!!!”. Pe bune? Adică, cu așa ceva vrea Brașovul să fie Capitală Culturală Europeană în 2021? Voi sunteți serioși?

Și să știți că e păcat pentru că, din punct de vedere arhitectural, cetatea e faină. Iar renovată ar fi de-a dreptul demențială.

2. Turnurile – recondiționate dar închise

Am ajuns din întâmplare pe Strada după Ziduri, care, apropo, e foarte faină. De acolo se urcă și la turnuri (Alb, Negru) și la Bastion. Dar ce să urci la ele? Le poți vedea frumos și de jos și cam atât. Că, dacă urci, riști să dai de ele tot închise. Ele, în schimb, sunt de văzut și de admirat. Dar nu de vizitat, că nu se poate.

3. Muzeele – închise

Sau cel puțin eu, atunci le-am prins închise. Recunosc, pe cel din centru l-am prins deschis (cel de istorie). Doar că, până să mă duc eu la Biserica Neagră și să mă întorc, s-a închis. Ori n-aveau vizitatori, ori habar n-am ce să zic. Până și Muzeul din Târgu-Jiu, unde nu vine mai nimeni, stă mereu deschis în timpul programului.

4. Biserica Neagră – tadaaam, deschisă!

Am mai fost acum câțiva ani și era în renovare. Drept urmare, atunci, n-am putut intra. De data asta era deschisă și, fericită că pot vizita și eu ceva în Brașov, am dat 8 lei și am intrat. E frumoasă pe interior: cea mai mare orgă din România, construită de Buchholz (cea mai mare dintre cele făcute și de el), se află acolo; covoare turcești, în dreptul locurilor fiecărei familii în parte și o arhitectură impresionantă. E frumoasă. iar istoria ei e impresionantă.

Cam asta am apucat eu să văd, în pauzele de la un seminar (că de asta am fost la Brașov). Desigur, aș vrea să revin în Brașov, cândva, când or fi toate deschise, dacă nu s-or dărâma până atunci.

septembrie 17, 2015 10 comments

Personal

Când eram mică dormeam în cărucior în zăpadă

by Daniela Bojincă septembrie 16, 2015

written by Daniela Bojincă

Da. Și n-am murit. Trăiesc și tare bine mi-a prins. În plus, era singurul loc unde mama își dăduse seama că-mi place să-mi fac somnul de frumusețe din fiecare după-amiază.

Pe vremea mea, 1900 toamnă, nu exista balansoar pentru bebeluși. Așa că maică-mea mă înfofolea bine, bine de tot, mă punea în căruciorul de zi cu zi și mă scotea afară, în terasă, în mijlocul iernii, să-mi fac somnul de frumusețe. Și ce mult îmi mai plăcea! Îmi plăcea orice avea legătură cu zăpada, inclusiv să stau direct în ea.

Eu, în zăpadă.

Desigur, nu mă scotea chiar să ningă pe mine. Eram ferită de treaba asta, sub acoperișul ăla fain de lemn, din terasa din fața casei, cu tot felul de floricele sculptate. Cică mă uitam când la el, când la fulgii de zăpadă, până adormeam.

Probabil, dacă acum ar mai exista mame care să facă asta, ar fi considerate denaturate, că n-au grijă de copii lor, când, de fapt, treaba asta le întărește sistemul imunitar și îi face mai puternici pe micuți. Bine, pe mine nici nu mă vedea nimeni că-s acolo. Eram sub nivelul balustrăzii din bile de lemn, așa că, dacă erau cârcotași, nu prea puteau să-i zică ceva maică-mii.

Acum, când stau să reflectez asupra unor momente pe care mi le amintesc doar din povestirile părinților, îmi dau seama că, bebeluș fiind, mi-ar fi plăcut mai mult să adorm într-un balansoar pentru bebelusi cum sunt cele de la Noriel. Așa, drgălașe. Și nu doar că-s drăgălașe, ci și pentru că somnul legănat este întotdeauna cel mai dulce.

Îmi amintesc (de data aceasta din propriile mele amintiri și nu din poveștile părinților), că cel mai plăcut era când mă puneau pe picioare și mă legănau. Sau când mă lua bunica în brațe și mă legăna să adorm (eram ceva mai mare și nu mai încăpeam în cărucior).

Bine, legănată pe picioare adormeam instant. Când mă lua bunica să mă adoarmă, pe principiul: „Hai, mamă, să o adormi tu pe bunica legănat”, eu chiar făceam asta. Deși, ideea era să mă adoarmă ea pe mine, eu o ascultam întocmai și în vreo 10 minute mă întorceam victorioasă la mama în bucătărie să-i spun că am adormit-o pe bunica și acum pot să mă duc să mă joc liniștită.

Mna, eu am fost un copil cuminte doar până să apuc să vorbesc și să stau pe piciorușele mele. Până atunci, unde mă puneau ei acolo stăteam, ca o statuie. După aceea, am început cu năzbâtiile din plin. Sau, hai să le zicem copilării. Parcă sună mai drăguț așa, nu? Până la urmă, care copil din lumea asta nu făcea și el măcar o dată invers de cum i se spunea, nu?

P.S.: Și acum, adult cu acte-n regulă fiind (buletinul spune asta, în timp ce fizicul meu neagă constant), recunosc că-mi place să dorm legănat. Adorm mult mai repede, iar studiile mele spun că de fiecare dată când adorm legănat am un somn mai odihnitor, o bună dispoziție și mai mult chef de muncă a doua zi.

septembrie 16, 2015 0 comment

Cultură

De ce este important să cunoști cel puțin o limbă străină?

by Daniela Bojincă septembrie 15, 2015

written by Daniela Bojincă

Indiferent de vârsta pe care o ai, cu siguranță te-ai întrebat măcar o dată în viață de ce ar trebui să te obosești să înveți măcar o limbă străină. Poate că te întrebai asta în timp ce profele te stresau la școală, ori când te certau părinții, sau habar n-am, când simțeai că pierzi efectiv timp prețios din viața ta învățând o limbă străină, când ai fi putut să faci orice altceva mai pe placul tău.

Când eram mică, nici nu învățasem să citesc, ai mei mă lăsau la desene animate în limba germană (avea tata o parabolă care prindea posturile de televiziune nemțești). Așa am învățat germana. Ca mai apoi să o uit, dat fiind faptul că n-am vorbit niciodată cu nimeni și că parabola tatei s-a stricat.

Apoi, am mai crescut și apăruseră telenovelele. M-am uitat la una în rusă (Anastasia), unele în spaniolă și una în italiană (Vivere). Am învățat atunci rusa, spaniola și italiana. Abia ce învățasem să citesc, înainte să merg la școală. Din păcate, rusa am uitat-o. Mai știu spaniola (aș putea spune că la perfecție) și italiana. Rusa, o mai rup eu puțin câte puțin. Mai înțeleg câte un cuvânt din o sută.

Am început și școala, acum vreo 13 ani. Prima limbă studiată: engleza. A doua: franceza. Ambele mi-au prins bine. Ambele sunt bune. Însă este foarte important profesorul care ți le predă căci,dacă ai un profesor dezinteresat, n-ai făcut mai nimic. Ieși din școală la fel cum ai intrat.

În cazul acesta, în care profii de la clasă nu-și dau interesul (ceea ce se întâmplă în marea majoritate a cazurilor), ești nevoit, dacă vrei să înveți cu adevărat, corect, să apelezi la un profesor în privat.

Aici intervine draga de Petruța, sau profa de engleză, cum îi spun eu și o strig în public mai peste tot, spre disperarea ei. Uite, Petruța, că-s fată bună, îmi cer scuze public pentru asta. Și te anunț că n-am să mă opresc aici. Te pup. Să continuăm.

Petruța, aka profa de engleză, predă limba engleză de vreo 12 ani, în privat, în București. Așa că, dacă ești din București și vrei să-ți pui la punct limba engleză, te invit să-i faci o inspecție pe site.

Totuși, nu multă lume își permite să meargă până la profă acasă. Așa că profa asta drăguță, s-a gândit la toate și a creat o platformă online, unde poți beneficia de exerciții personalizate atât pe stilul tău de învățare, cât și pe stilul profei de predare.

Ceea ce îmi place cel mai mult la platforma Petruței, nu-i neapărat asta. Cred că și dacă ar fi exerciții standard, n-ar fi mare problemă. Problema apare atunci când, indiferent de exercițiu, întâmpini dificultăți și nu înțelegi de ce e așa și nu invers, chiar dac platforma îți corectează automat și îți spune ce ai greșit și unde. Este totuși nevoie de explicații suplimentare pentru fiecare greșeală în parte ca să o înțelegi și să nu o mai faci niciodată.

Ei bine aici intervine Petruța cu ale ei explicații stufoase pe care ți le va oferi fie printr-un e-mail, fie printr-un mesaj direct pe platformă. Când vine vorba de cursanții ei, se dedică trup și suflet și se asigură că nu lasă pe nimeni să aibă neclarități.

În plus, Petruța e tare, dar tare simpatică. O să-ți fie drag să înveți engleză chiar de dragul ei. E așa, drăgălași și smotocibilă. Ok, trecem peste partea asta.

Dacă vrei să-ți pui la punct engleza, fie pentru un examen, fie pentru tine, la distanță, te invit să-i inspectezi și platforma elearning, engleza pentru toți. Tot acolo, ca să testezi cum funcționează platforma, găsești secțiunea Gratuite unde găsești mostre din fiecare curs și îți poți testa cunoștințele, de asemenea, gratuit.

Nu mulți sunt cei care oferă părți de cursuri gratuite și testări gratuite așa că te invit să profiți de treaba asta pe platforma Petruței aka profa de engleză smotocibilă.

Însă, revenind la întrebare: de ce este important să cunoști cel puțin o limbă străină?

Ei bine, treaba-i simplă: te ajută pe tine să te dezvolți, alături de propriile tale sinapse și n-ai nevoie de translator pentru orice chestie minoră. O să fii mai inteligent și cu mai multe circumvoluțiuni pe creier. Îl stimulezi și pe el să se dezvolte, iar Petruța este gata să te ajute.

Și să-ți spun o scurtă poveste. Acum 5 ani am ajuns pentru prima dată în Paris. Și m-am pierdut. Într-o țară în care nimeni nu voia să-mi răspundă în limba engleză cum naiba să mă întorc la Turnul Eiffel și toți îmi dădeau din cap că nu înțeleg engleza, am conștientizat cât de important este să știi și franceza. Până la urmă, de frică, creierul meu care credea că nu știe franceză, a rupt cea mai corectă propoziție și am reușit să ajung acolo unde aveam nevoie, cu bine. Dacă aș fi exersat mai mult limba, nu doar la nivel de clasă, cu siguranță mi-ar fi fost ușor din prima.

septembrie 15, 2015 6 comments

Calatorii

Peripeții prin Brașov

by Daniela Bojincă septembrie 12, 2015

written by Daniela Bojincă

Așa cum v-am zis în articolul de aici, am plecat la Brașov. Trei zile. De miercuri până vineri. Am prins vreme relativ ok. Era înnorat, dar măcar nu a plouat până am plecat și am putut să văd aproape cam tot ce mi-am propus. Însă despre ce am reușit să văd, am să vorbesc într-un alt articol.

Acum vreau să vă povestesc peripețiile mele din Brașov.

1. Peripeția cu Strada Sforii

Am căutat Strada Sforii de am ajuns să cred că o iau razna. Asta ca să-mi dau seama, ulterior, pe Google Maps, că am trecut pe lângă ea de enșpe mii de ori. Dar așa e când nu te uiți la indicatoarele de sus, de pe case, să vezi că scrie mare Strada Sforii. Desigur, mă puteam uita pe Google Maps de la început, dar de ce să nu am parte de o peripeție?

2. Peripeția de la Cetatea Brașovului

Am urcat la cetate. Erau niște străduțe cu multe case și blocuri, dar care, pe bune, păreau pustii. Speram din tot sufletul să o găsesc deschisă și să o pot vizita. Dar, cum mai toate obiectivele turistice din Brașov sunt închise vizitatorilor, Cetatea Brașovului nu a făcut excepția. Era închisă și vreau să vă spun că arată ca naiba, în sensul că e în paragină. Păcat. Pare a fi o cetate chiar frumoasă. Ar putea fi renovată.

Am făcut câteva poze și am decis să coborâm în centrul orașului, eventual să mergem pe Strada după Ziduri, pe la turnuri și alte din astea. Măcar așa, să le vedem.

În timp ce coboram, aveam o discuție tare interesantă cu o doamnă care-mi spunea că și ei i se pare tare pustiu pe acolo și că cel mai frică îi e să se întâlnească cu vreun câine, că îi e tare frică de câini. Eu, în mintea mea, mă gândeam că nu poate exista o persoană căreia să îi fie frică de câini mai rău decât îmi e mie.

Ei bine, în timp ce coboram și discutam despre frica noastră pentru câini, ce credeți că auzim? Un lătrat din ăla grav, de câine fioros. De pe prima stradă la dreapta cum cobori de la cetate pe partea stângă, iese un câine mic și unul mare. Ăla mic fugea de mama focului, iar ăla mare după el.

Am împietrit acolo, deși m-am prins că dulăul avea treabă cu micuțul ăla, nu cu noi. Ei bine, doamna respectivă, s-a speriat atât de tare încât a început să tremure, să țipe și din stânga mea să treacă în spatele meu și să mă pună pe mine în fața câinilor. Doar că n-a fost doar atât. S-a prins de mine și m-a trântit la pământ. Și m-a trântit atât de tare încât acum merg șchiopătând și nu mai pot de picioare și brațe.

Eu,cu aparatul în brațe, l-am strâns tare la piept și nu am mai avut timp să am grijă cum cad. Mie îmi era de aparat și, când m-am ridicat, în loc să mă uit dacă am ceva rupt, dacă mai pot să merg sau ceva, eu cercetam aparatul. Știu. Sunt cu capul. Doar că e al prietenului și nici nu-i prea ieftin. Nu-i ieftin deloc.

Stați liniștiți. Aparatul e bine. Eu… ei bine eu mai puțin. Șchiopătez și mă dor toate cele.

Doamna, deși a picat cu mine, în același timp, până să mă ridic eu de jos, ea era deja la vreo sută de metri în față. Habar n-am când s-a ridicat de lângă mine și a luat-o la fugă.

Cred că nu am să uit niciodată de mini-excursia asta. A fost mult prea dureroasă, ca să zic așa :)).

septembrie 12, 2015 6 comments

Personal

Pasiunea mea pentru Sims e dusă la extrem!

by Daniela Bojincă septembrie 10, 2015

written by Daniela Bojincă

V-am zis că m-am apucat de Sims 3? V-am zis, acum ceva timp. Ei bine, de atunci, am renovat o casă, am făcut o cameră pentru copil, cu scaun de masă pentru bebe, pătuț și multe jucării, am modernizat-o și toate cele. Urma să-i fac etaj. Asta până când am vrut eu să mai fac un joc paralel și i-am dat suprascriere. Practic, am pierdut tot. Absolut tot. Casa mea, la care muncisem timp de trei generații, s-a dus și dusă a fost.

Așa e când nu-ți vezi liniștit de treaba ta, de jocul tău așa frumos cum ai ajuns să-l faci și te apuci tu să vrei cai verzi pe pereți și unicorni roz.

M-am lăsat, vreo două zile. Și voiam să-l șterg de tot. Însă, în loc să fac asta, m-am trezit că mă joc iar. Și am luat-o de la zero. Momentan am ajuns la cea de-a doua generație. Am un copil. Un bebe. I-am amenajat camera, i-am luat pătuț, jucării și i-am decorat-o cum am știut eu mai frumos. Însă, acum, am început să am un spirit mult mai critic asupra obiectelor pe care le pot cumpăra și am observat lipsa de creativitate a celor care au creat jocul.

De data asta nu mai voiam să iau scaun de masă pentru bebe. Dar, pentru că mi-a apărut ca dorință supremă în lista mamei, l-am cumpărat. Și m-am ofticat din nou că n-au decât trei tipuri de scaune de masă pentru bebe. Și alea, fără niciun design. L-am luat, iar copilului i-am dat tot biberonul pe jos, printre jucării.

Cred că cei care au creat Sims, ar trebui să dea o fugă pe site-ul celor de la Noriel și să se inspire de ceva modele de scaune de masă pentru bebe. Adică, au enșpe mii de modele pentru paturi, scaune normale, mese, lustre și tot ce vrei, iar pentru un scaun pentru bebe n-au nimic drăguț. Adică să fie și copilul ăla din Sims încântat să mănânce în scaunul lui special. Cei de la Noriel am văzut că au diferite modele de scaune de masă pentru bebe, care mai de care mai drăguțe și mai frumoase.

Mi-ar fi plăcut, într-un fel, să mă nasc în ziua de azi. Sunt atâtea și atâtea chestii drăguțe pentru bebelași. Eu n-am prins din astea și, sinceră să fiu, mi-ar plăcea să mă fac bebe și să mă bucur de toate chestiile astea drăguț colorate. Acum totul parcă-i mult mai frumos pentru lumea asta a copiilor.

Dar, dacă aș fi eu acum un bebe, m-aș mai juca eu Sims cu orele, ca să-mi trimit simșii la serviciu să-mi aducă bani să le modernizez casa? Aș mai duce eu jocul ăsta la extrem? Păi n-aș mai face asta.

Copilul din mine se bucură, însă, de tot ceea ce prinde. Nu contează că-s jocuri, chestii pentru copii prin magazine, sau orice altceva. El se bucură. Și-mi place să cred că e un copil fericit și că va rămâne mereu, acolo, un copil fericit. Și că nu va pleca. Altfel n-am să mai pot să mă joc cu același patos :D.

septembrie 10, 2015 8 comments

Newer Posts

Older Posts