Povești de la mama

Am venit acasă. Am terminat sesiunea (iar ăsta este al șaselea articol în care aduc în discuție sesiunea – chiar am o problemă). Am venit acasă la mama să mă bucur de liniște, relaxare, o mângâiere caldă, povești de când eram eu mică și cuminte (aka bebeluș drăgălaș și adorabil) și, nu în ultimul rând, să mă bucur de multă mâncare (trei mese pe zi plus gustări – în București una și jumătate e suficientă).

Dar să lăsăm și mâncarea și toate celelalte și să ne focusăm pe povești căci poveștile mamei despre perioada în care eram eu mică sunt unele tare amuzante și drăgălașe. Și, după fiecare poveste, ajung să înțeleg că maică-mea mă iubea mai mult atunci. Eram mai cuminte. După spusele ei, eram așa: „Când erai tu mică, bebeluș, dar și puțin timp după aceea, erai precum un bibelou. Te luam dintr-un loc și te puneam în altul. Cum te puneam așa stăteai. Erai tare cuminte și drăgălașă. Apoi, apoi ai început să faci prostii.”

Eram un copilaș simpatic. Țin și eu minte că, dacă mă punea lângă jucării, adormeam lângă ele. Și nu le prea deranjam. Mă jucam frumos, până ce am descoperit eu că te poți juca și altfel cu ele. Spre exemplu, stricându-le. Desigur, ăsta este un termen abstract folosit de adulți. Copii nu înțeleg modalitatea asta de a te juca cu o jucărie ca stricând-o, ci ca demontând-o, ceea ce este cu totul diferit. A strica nu aduce nimic folositor, pe când a demonta te ajută să descoperi ce e înăuntru, să afli chestii și lucruri noi. E o altfel de… învățare. Diferența asta e dată de perspectiva din care privești lucrurile.

Apoi, mi-a povestit că, atunci când m-am născut eu, nu existau scutece ca acum. Erau din ălea de pânză, pe care le fierbeai. Dar, în timp, le-am prins și pe alea de unică folosință, ceea ce i-a ușurat ei viața, că pe mine oricum mă durea la bască. Deci pot spune că fac parte din ambele generații, nu? Am prins ambele tipuri de scutece despre care oricum nu-mi amintesc nimic. Dar le-am prins pe ambele. Ha!

Și, nu în ultimul rând, și-a adus aminte de obsesia ei de a mă îmbrăca în alb. Și de obsesia mea de a mă băga pe sub mașinile din service tot îmbrăcată în alb: „Și da, mă mamă, eu te îmbrăcam în alb și tu te băgai pe sub mașinile lu tac-tu. iar când veneam eu de la servici, abia dacă ți se mai vedeau și ochii. Păcat. Păcat. Erau niște hăinuțe drăgălașe, iar tu fuseseși un copil tare cuminte până la vârsta de trei ani.”

Eu zic că și asta depinde mult de perspectiva din care privești lucrurile. Eu zic că am fost un copil cuminte tot timpul.