Știu. V-ați aștepta ca în momentul ăsta să fiu oriunde altundeva, numai pe blog nu. Am lipsit ieri. Și azi, până să mă apuc efectiv de postarea asta, deși m-am cam gândit toată ziua la ea.

Mi-am zis să vă povestesc cum a fost la mine în Ajun de Crăciun și prima zi de Crăciun. Obiceiuri. Adică sărbătoarea efectivă, că din a doua zi deja parcă i se duce din farmec. Bine. Mint. Am eu altceva pregătit pentru a doua zi de Crăciun. Dar tac mâlc. Nu divulg nimic până vineri. Sau până sâmbătă.

Să începem cu începutul, zic. Și anume să încep să vă povestesc începând cu cele întâmplate ieri dimineață, până în seara asta. Mult. Știu. Promit să nu mă lungesc și să fiu zgârcită în cuvinte. Am să las în schimb și pozele să vorbească căci, după cum bine știm, pozele fac mai mult decât o mie de cuvinte.

Apăi ieri mi-am trezit de dimineață. M-am trezit chiar înaintea găinilor. Ceea ce eu nu fac de obicei. Ieri am pers în pițărăi. Sau în colindat. Sau nu știu cum se spune la voi, dar zic să vă explic ce înseamnă asta.

Se adună lumea în capul satului. În general copii. Și, cu mic, cu mare, plecăm din poartă-n poartă cu desaga și toiagul. Iar lumea ne bagă în desagă biscuiți, mere, portocale, mandarine, eugenii și alte d-astea. Iar noi ne bucurăm. Chiuim. Cântăm.

Ei bine, atunci când primești în desagă ceva, spui: „Bună dimineața și La mulți ani!”.(Obiceiuri). Apăi eu cred că n-am dat „bună dimineața” în tot anul cât am dat ieri. La fiecare în parte. Dar a fost frumos. Și amuzant. Mi-a plăcut. Îmi place să merg în pițărăi, de fapt, de când eram mică și mergeam cu bunicul dintr-un cap în altul al satului. Acum am fost cu vecinele. Și cu garda de corp: tata. Și cu renul. Iar de acum, pe lângă Pishky, lumea mă știe și de REN.

Acum vă închipuiți săracii bătrâni cum se uitau la mine și la renul meu. Uni făceau ochii mari și erau șocați, alții izbucneau în râs. Iar alții îi făceau poză. Renul meu a fost vedetă.

Priviți pițărăul și-un răsărit (dovada că m-am trezit cu noaptea în cap: am prins răsăritul).

Frumoase obiceiuri, nu?

Apoi am ajuns acasă, cu provizii cât pentru tot anul viitor. Și-am vrut să mă pun să dorm, dar am ajuns să fac cu totul altceva. Desigur, nu-mi mai amintesc absolut nimic până la împodobirea bradului de la țară. De la care nu. N-am poze. Dar am să vi-l arăt pe cel din oraș. E și mai drăguț. Mult mai drăguț.

Până să vă arăt bradul meu argintiu cu luminițe, zic să vă spun cu a fost și prima zi de Crăciun. Desigur, am recuperat somnul pierdut azi și m-am trezit la 10. Bine. M-am trezit la 7. Și asta pentru că taică-miu și-a lăsat telefonul la mine în cameră. Iar de la 7 dimineața a început să primească mesaje după mesaje. Încă mă întreb cum de nu a sfârșit aruncat pe geam.

Apoi a urmat vestita masă în familie (tot din categoria „Obiceiuri”). Iar eu am plecat prin vecini. La un remi. Un joc de cărți pe porunci (care s-a sfârșit cu un filmuleț amuzant: un pedepsit îmbrăcat în rochia unei fete. Dar nu. Nu vi-l arăt. Nu-l fac de râs în fața tuturor cititorilor mei. Îi păstrez anonimatul.).

Și, pentru că până azi am fost la țară, abia azi am reușit să împodobim bradul și în oraș. Așa că, dacă tot se poartă pozele cu brazi și: „Bradu-l meu îi cel mai frumos, na poftiți de-l priviți”, zic să mă laud și eu cu minunăția mea, corect?

Și gata. Acum lasă-mi blogul. Du-te la mama, la tata, la bunica, la bunicu, la pisică, la câine, sau ce mai ai tu pe acasă. Du-te și stai cu ei de Crăciun. Spune-le cât îi apreciezi, cât îi iubești și ce an minunat ai avut alături de ei. Povestiți năzbâtiile tale din copilărie, ori ascultă-le poveștile fascinante din tinerețe. E frumos să-i auzi vorbind. Ascultă-i indiferent de câte ori ai mai auzit povestea aia. Într-o zi s-ar putea să-ți fie dor de vocea și de poveștile lor. (Bagă și asta în categoria „Obiceiuri”).