Acest articol este scris ca să mă plâng. Pentru că, de ce nu? Am și eu un loc în internetul ăsta unde pot să fac aproape tot ce mă taie capul, când am eu chef. Drept urmare, azi, aleg să mă plâng și să strig uite fix așa: VREAU LA MAMAAA!

Sau, ca să fie și mai vizibilă disperarea mea:

VREAU LA MAMAAA!

Așa. Acum parcă mă simt mult mai bine. La naiba, pe cine mint eu aici? Vreau acasă. Și vreau să am iar câțiva anișori. Să pic în genunchi, să fac vânătăi, să-mi cumpere ai mei triciclete de copii ca alea de la Noriel, să-mi facă altcineva mâncare, să alerg ca bezmetica peste tot pe unde n-am voie, să împart clătitele cu câinele și așa mai departe.

Ăsta-i al patrulea articol în care scriu despre sesiune. Sau în care fac referire la sesiune. Al patrulea articol consecutiv. Ceea ce pare destul de grav, dacă stai și analizezi lucrurile la rece.

Probabil vă întrebați: „Ce a pățit nebuna? Ce are de data asta? A luat-o razna de tot?”.

Nu. Sesiunea nu e grea. Și nici nu e nașpa. Sesiunea e ca orice altă lucrare. Sau cel puțin eu încerc să o văd așa. Te duci și scrii despre ce ai învățat. Așa cum se întâmpla și în liceu. Și așa cum se întâmplă, de obicei, în viață. Dai teste. Mereu. 

În plus, nu cred că sesiunea trebuie privită ca ceva greu. Vine și trece. Ca orice altceva în viața asta. Sunt doar niște examene care, mai târziu, nici măcar nu mai contează. Observ asta privind în urmă, spre examenele din liceu și generală. Pe cuvântul meu de nu râd de mine pentru cât mă stresam pe atunci și credeam că notele alea îmi vor marca viața. Nici vorbă. Nici măcar nu mi le mai amintesc și, din câte se pare, trăiesc excelent independent de ele.

Desigur, contează ca să treci examenul respectiv și, eventual, să ai o medie mare pe diploma aia pe care se va așterne praful undeva într-un sertar. Notele astea reflectă exclusiv ceea ce ai știut într-un anumit moment. Poți să înveți, să împuști nota și să uiți peste trei zile tot. Cum de altfel fac majoritatea studenților. Notele nu reflectă ceea ce și știi cu adevărat și ceea ce poți să aplici. Teoria e ZERO, fără practică – Daniela Bojincă, 30.01.2016, filosof contemporan.

Totuși, devine stresant la un moment dat. Dar n-aș putea explica exact de ce. Pur și simplu te stresează ideea de sesiune și de examene și de note și de profesori care au impresia că poți să știi o materie la fel de bine ca ei care o predau de nu știu cât timp, zilnic și care, implicit, o știu deja mecanic. Tu nu poți. Poate, după 20 de ani în care spui zilnic aceleași lucruri, poți să știi și tu materia aia la virgulă și punct, ca să zic așa.

Iar asta te face să-ți dorești să fii din nou copil. Să fii la mama. Acasă. printre oamenii ăia care-ți fac toate mofturile și te îndeamnă să faci lucrurile în așa fel încât să te bucuri de ele la timpul lor căci, din nefericire, va veni o vreme în care nu le vei mai putea face. Cum ar fi să dormi ziua. Îmi zicea mama: „Hai, dormi și tu la prânz, acum, cât mai poți, că va veni o vreme în care nici noaptea n-ai să mai apuci să dormi cum trebuie, dar ziua.” – înțelepte vorbe, foarte înțelepte. Aplauze, vă rog.